Cendres et sang, Franţa-România-Portugalia, 2009 /// Regia: Fanny Ardant /// Scenariul: Paolo Sorrentino, Fanny Ardant /// Cu: Ronit Elkabetz, Tudor Aaron Istodor, Abraham Belaga, Marc Ruchmann, Olga Tudorache, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Andrei Finţi /// Durata: 105'

În timp ce ţara îşi găsea aleşii pentru europarlamentare în Corneliu Vadim Tudor, în Gigi Becali şi-n Elena Băsescu, eu mi-am luat badge-ul şi am purces spre Sala Auditorium Maximum, din cadrul UBB, spre a vedea filmul care urma să închidă ediţia a 8-a a TIFF-ului: Cendres et sang, debutul regizoral al actriţei Fanny Ardant.

Povestea părea cel puţin interesantă. Soţul lui Judith este ucis în ţara ei natală, România. De aceea, îşi ia cei trei copii (Pashko, Ismael şi Mira) şi fuge departe de casă, la Marseille, rupând orice legătură cu rudele sale. După 10 ani, e nevoită să revină în ţară, cu prilejul unei nunţi în familie. Odată cu întoarcerea ei, cei prezenţi sunt nevoiţi să se confrunte cu un trecut nu prea roz (mai degrabă scăldat în roşu sângeriu). Treptat, se redeschid vechi răni, cu consecinţe dramatice până la sfârşit. Şi... cam atât. Se redeschid răni, sigur că da...

Nu ştiu ce m-a deranjat/pierdut ca spectator la Cendres et sang. Că e (parţial) românesc şi, ceva obişnuit deja, calitatea înregistrării sunetului e admirabilă, e sublimă, putem zice, doar că lipseşte cu desăvârşire? Că Răzvan Vasilescu tot exersează la vioară în prima jumătate a filmului (e şi parţial francez, deci avem - surpriză - şi ceva coloană sonoră)? Că actorii români vorbesc stâlcit în franceză şi că cei francezi vorbesc stâlcit în română, pe un text oricum stângace, confuz şi, în consecinţă, greu de urmărit (noroc cu traducerea dublă, în engleză şi-n română)? Că tot n-am reuşit să înţeleg ce-i cu paranoia, cu isteria generală declanşată de orice aducere aminte despre clanul Drins (e ca şi cum ai pomeni de terorişti în prezenţa unor americani)? Că aproape toţi joacă (extrem de) afectat, emfatic, ca în teatrul clasic? Că Ion Besoiu vorbeşte cu o fereastră pe nume Hanna, a cărei singure intervenţii e un urlet fals, undeva înspre final? Domnu' Vasilescu, da' lăsaţi odată vioara aia în pace!
Totuşi, dialogul întortocheat, ezitant, pe alocuri artificial are şi un efect pozitiv, dacă vă vine să credeţi: combinat cu imaginile atent construite de Gerard de Battista, care reuşeşte să găsească mereu perspective şi culori interesante, sugestive (Cendres et sang e filmat aproape în întregime în zona judeţului Harghita, apropo), creează o atmosferă stranie, de dureroasă instabilitate ce-mi aminteşte de povestirile lui Eliade. Dar dacă în cazul autorului român, ceva fantastic se întâmpla până la ultimul punct, în Cendres et sang, în momentele aşa-zis dramatice, lumea abia se abţinea să nu râdă...

///

Mă întreb, că tot e ceas târziu, de ce avem această boală: nu putem duce nimic bun până la capăt. Fie că e vorba de alegeri (europarlamentare), fie că e vorba de filme (cu înclinaţii extracomunitare), fie că e vorba de alegeri de filme (şi-aici deja, cumva, mă doare...). Mi-ar fi plăcut ca pentru închiderea TIFF-ului să avem parte de un film fie rău, fie bun, fie frumos, fie greţos, în orice caz, de un film memorabil! Ori noi am avut parte de un fade out prelung, de 105 minute...

[6], pentru imaginile plăcute ochiului şi pentru un Ion Besoiu extrem de spiritual, care, la sfârşit de proiecţie, ne-a mulţumit pentru răbdare. Mă înclin.