TIFFin' - partea 1

Un film despre o misterioasă scrisoare roz care îl informează pe Don Juan-ul pensionat, dar încă celibatar Don Johnston (Bill Murray) că are un fiu de 19 ani şi care declanşează o epopee a scormonirilor în zadar în trecutul propriu, în căutarea unor indicii relevante. Un film cu mult roz - plasat delicat în numeroase detalii: flori, halate de baie, cărţi de vizită, maşini de scris - despre cât de puţin roz e viaţa. Un film cu şi despre faţa lui Bill Murray, care aici e mai neclintită, mai plictisită (şi, paradoxal, mai expresivă!) ca niciodată. Un film cu şi despre treningurile cu dungi pe care le poartă Bill Murray şi-n care găseşti mai multă viaţă decât în toate personajele din film la un loc. Un film despre un microunivers (populat de fel de fel de oameni ciudaţi şi roz) pe care îl descoperi odată cu personajul lui Murray şi din ale cărui reguli, direcţii sau jocuri înţelegi la fel de multe dacă ai scoate capul pe geam în Piaţa Gării din Cluj, în amiaza/agitaţia mare. C'est la vie, cu toate impreciziile ei. [7]

În timp ce falia dintre Occident şi Orient continuă să se lărgească treptat, Persepolis oferă un unghi de abordare foarte personal (dar matur), foarte sincer (dar păstrând echilibrul), debordând de umor (dar fără să cadă în frivolitate) asupra schimbărilor majore din istoria recentă a Iranului. Transpunând cinematografic romanul (autobio)grafic al lui Marjane Satrapi, face numeroase legături între evoluţia (?!?) politică a Iranului şi maturizarea micuţei Marjane, din perspectiva căreia sunt analizate frământările unei ţări aflate la locul şi timpul nepotrivit în istorie. Întocmai ca mintea unui copil, Persepolis funcţionează îngroşând (ajutat fiind şi de stilul animaţiei) toate aspectele aventurilor lui Marjane între Teheran, Viena şi Paris. O vedem, astfel, pe tânăra iraniancă abordată pe stradă fie de vânzători clandestini, spre a-i vinde casete şi discuri cu ABBA, Iron Maiden sau Jichael Mackson, fie de susţinători vehemenţi ai regimului, care ar tăia şi-n carne vie pentru a-i da o lecţie despre însemnele decandenţei occidentale. La final, nu vei putea decât să te întrebi: ce e mai ridicol, un Orient zbuciumat de războaie şi totuşi mărinimos, plin de speranţă sau Occidentul modern (?!?), comod, atât de autosuficient? [9]

Singurul film de la TIFF la care nu am rezistat până la capăt. Pe hârtia aperiTIFF-ului, povestea lui Rafa, un puşti acneic care şi-a pierdut virginitatea, dar care nu a sărutat altceva decât mâna proprie şi o plăcintă, părea, dacă nu amuzantă ori, de ce nu, chiar dramatică, măcar colorată. Ei bine, Acnee nu a fost... nicicum. Rafa e un personaj steril: monoton, mereu absent, cu reale probleme de integrare ( - Ce faci, Rafa? - Bine. / - Vii cu noi în excursie, Rafa? - Nu. / - Ce ai de gând să faci cu banii ăia, Rafa? - Nimic.), care arată ceva urme (foarte!) vagi de entuziasm doar atunci când e vorba de blonda pe care o place (deşi, în loc să-i cumpere nişte flori fetei, îşi cheltuie banii într-un bordel, unde e client fidel) şi care, una peste alta, e la fel de simpatic şi de expresiv ca o sfeclă. Şi aşa e şi filmul. [5]