Funny Games U.S., SUA, 2007 /// Regia: Michael Haneke /// Scenariul: Michael Haneke /// Cu: Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Brady Corbet /// Durata: 107'

Cum se poate aşa ceva?!? O relativ tânără familie exemplară, cu grijă mare pentru copil, cu un golden retriever [pe nume Lucky - cât de ironic!] ca-n reclamele pentru mâncare de câini, care se înţelege cu vecinii [chiar şi cu străinii], venită în vacanţă la o casă aflată la marginea unui lac idilic... inclusă brusc şi fără drept de apel de către doi băietani foarte prezentabili într-un joc de-a exterminarea din care cine Dumnezeu ar putea scăpa psihic, darămite fizic?!? Încă de la începutul filmului, există semne [mai mult sau mai puţin] subtile că ceva rău are să se întâmple – pluteşte ceva în aerul verzui al cadrelor prelungi, parcă amorţite. De la explozia demonică de instrumente [à la Manson] peste muzica clasică [à la Gigli] până la poarta aceea mare, albă, închizându-se domol – poartă + gard = siguranţă, linişte, ori în Funny Games egalul e îndreptat spre cea mai torturantă izolare. Ca privitori, simţim că ceva nu e bine, pe principiul mărul frumos, roşu poate fi stricat în interior. Şi totuşi, chiar dacă bănuim ceva, asemenea mebrilor nefericitei familii, nu putem fi siguri de unde poate lovi răul. Şi asta pentru că gândirea noastră colectivă a conceput o variantă a Răului total diferită de cea din Funny Games.
De ce fac asta? ne întrebăm noi alături de personaje. Şi pe bună dreptate: cei doi blonduţi veniţi după 4 ouă nu sunt nici drogaţi, nici asasini plătiţi, nici membri ai Mafiei, nu sunt gay, nu au fost violaţi de propriile lor mame în copilărie şi nici nu au fost bătuţi cu robinetul de către taţi. Astfel, convenţia noastră despre formele de manifestare ale răului crachează în faţa a doi tinerei îmbrăcaţi într-un alb imaculat, care se distrează numindu-se între ei Beavis şi Butt-head ori Tom şi Jerry. În fapt, ei împreună formează un Jerry sadic ce îşi sufocă fizic şi [mai ales] psihic victimele lor [Tom] în două reprize ce corespund celor două seturi a câte 4 ouă sparte. Simbolic vorbind, oare 4 ouă sparte – 4 victime? Adică mama, tatăl, copilul şi Lucky? Şi, apropo de ouă sparte/ciocnite, nici Hristos nu ar mai îndrăzni să învie dacă ar avea de a face cu cei doi Happy Tree Friends...

De ce nu îi omoară, pur şi simplu? Unul dintre blonduţi ne răspunde senin [moment în care primeşti, direct în vintre, echivalentul unui croşeu de campion mondial la categoria grea]: You shouldn't forget the importance of entertainment. De altfel, întreg filmul lui Haneke te bombardează cu pumni ce au rolul de te trezi din realitatea pe care ecranul ţi-a băgat-o prin toate orificiile posibile: în a ucide nu există nimic glamorous, atunci când împuşti pe cineva nu răsună de nicăieri hit-uri de la radio, iar înainte de a fi executat nu ţi se recită replici cool. În acest sens, discuţia dintre cei doi blonduţi mi se pare reprezentativă: You can see it in the movie, right? / Of course. / Well then she's as real as reality because you can see it too. Right?

La final, când vei ieşi de la film, veţi simţi că aţi renăscut. [10]