1. Anamaria Marinca e o drăguţă. Am văzut-o ţinând un discurs la premiera oficială a documentarului eco Home, a lui Yann Arthus-Bertrand. Era vizibil emoţionată, lucru care, într-un fel, m-a surprins (la modul cel mai plăcut, însă). O actriţă ce a cunoscut succesul în Franţa (Cannes) şi în Anglia (BAFTA) - vineri seara, însă, în cele 2 minute cât a vorbit, am avut ocazia să o cunosc pe Anamaria Marinca - omul. Sfioasă. Caldă. Cu vocea uşor tremurândă. Atât de sinceră! Deşi Republica era aproape plină, ai fi crezut, dacă te-ai fi aflat acolo, că Anamaria îţi vorbeşte chiar ţie.

2. Experimentul lui Dragoş Bucurenci de la premiera documentarului Home. Cunoscutul ecologist şi jurnalist cere audienţei o linişte mormântală înaintea proiecţiei. Se aşează pe un scaun şi invită spectatorii să îl imite. Pe rând, îşi freacă palmele, pocneşte din degete sau aplaudă uşor. Gesturile sale abia că le sesizezi, însă odată ce sala i le reproduce conştiincios, valuri şi valuri de foşnete, pocnete şi aplauze încep să curgă printre scaune precum o ploaie torenţială. Bucurenci surâde mulţumit. Jocul i-a ieşit. Înţelegem cu toţii: ca individ abia că eşti auzit într-o lume tot mai zgomotoasă, dar împreună putem realiza absolut orice. Hm... şi acum, când ascult înregistrarea de pe reportofon din acele clipe, mă ia cu fiori reci pe şira spinării...

3. La TIFF, timpul a stat în loc. În două zile! În ultimele dimineţi de TIFF, nişte băieţi şi fete de la Discovery Channel şi de la compania Vision Research (SUA), coordonaţi de Diana şi de Tony Fiori, de la Dynamite Productions, s-au jucat cu timpul, folosindu-se de o cameră video digitală de înaltă definiţie, Phantom V12 pe numele ei parcă scos din filmele SF, ce poate filma un milion de cadre pe secundă! Pauză de respiro. Concepută pe baza principiului when it's too fast to see and too important not to de către o gaşcă de cercetători şi designeri români, camera cu pricina e cea care a fost folosită la realizarea seriei de documentare Time Warp de pe Discovery Channel, precum şi la alte ştrengării vizuale (promo-urile pentru Olimpiada de la Beijing, de exemplu). Am avut, astfel, ocazia de a vedea mai multe decât am fi putut vreodată vedea la TIFF Lounge (locul unde au avut loc demonstraţiile) şi, pe deasupra, am primit şi câte un aşaceva, numai bun de pierdut vremea cu el în stresiune.

4. Liniştea de după Ape tulburi (filmul meu preferat la TIFF anul acesta, btw).

5. Publicul frumos. Publicul a fost mereu cu poftă de văzut lucruri noi, mereu spiritual, cum mai rar vezi în cinematografele noastre. N-a aplaudat dejecţii (scurte, ce-i drept) precum 11 PM, însă a aplaudat atunci când era vreo defecţiune tehnică ce întârzia proiecţia; nu şi-a permis să râdă la Cendres et sang, mai că nu a crăpat de râs la Amintiri din Epoca de Aur.

6. Replică antologică din filmul Magnus: Cea mai bună metodă ca să scapi de mahmureală e să-ţi bagi un deget în gură şi unul în fund, ca să faci scurtcircuit.

7. acTIFF Live. Tentativa noastră de transmisiune live pe pagina noastră de pe Twitter a Galei de decernare a premiilor n-a fost poate cea mai reuşită, poate nici cea mai inspirată, dar a fost o experienţă interesantă. Cu un Andrei omorându-şi buricele degetelor scriind mesaje tot la un minut pe tot parcursul ceremoniei ori sunându-mă de sub scaune, cu un moi încercând să descifrez ce zicea printre aplauze şi să concentrez totul în porţii de 140 de caractere, spre a le pasa follower-ilor gurmanzi ai (ac)TIFF-ului. Am fost (ca) nişte vrăbiuţe timp de mai bine de dooă ore... La anul poate că o să încercăm ceva şi mai bengos!

8. Momentul în care mi-am dat jos badge-ul şi mi-am dat seama că ediţia a 8-a a TIFF-ului... e gata. Trist. Trist a fost şi momentul când am constatat că badge-ul uriaş al Clujului, banner-ul de pe blocul Republica, cu the art of beer meets the art of film, la fel, a fost dat jos. Ştii ce e şi mai trist? Că n-am reuşit să văd decât 15 filme din 209 posibile…

La Me and You and Everyone We Know am zâmbit încontinuu, cum n-am mai păţit de la hârjoneala vizuală a lui Michel Gondry, La science des rêves. Filmul debutantei Miranda July e o mică bijuterie de cinema în ritm IDM (coloana sonoră e compusă de Michael Andrews) ce mişcă haotic şi încrucişează în spaţiu, ca pe nişte seminţe de păpădie purtate de vânt, personaje care de care mai ciudate (şi mai adorabile!). Sigur, e uneori zăpăcit/zăpăcitor, alteori cade în penibil, dar, asemenea poeziilor din adolescenţă, scrise în caiete secrete, bine ascunse de văzul tuturor, e sincer şi sufletist. Îmi vine imediat în minte scena cu punga cu apă (în care se găsea un peştişor auriu nu prea norocos) uitată pe capota unei maşini în mişcare, pe autostradă - ochii personajelor (şi, implicit, ai mei) erau aţintiţi asupra peştişorului care ar fi murit dacă maşina ar fi încetinit (oricum s-ar fi terminat toată situaţia, eram cu toţii împreună în asta...). Sau scena genială de pe messenger, cu băieţelul doritor de back and forth tip )) <> (( forever. Precum şi alte momente dintr-un film în care nu se întâmplă mai nimic şi-n care se întâmplă totul. Verdict? Macaroni! Vedeţi filmul şi o să înţelegeţi şi de ce. [7]

Un câmp ars de soare, pustiu, liniştit. O autostradă abandonată ce taie câmpul cu precizie de chirurg. Pe marginea ei, o casă cu grădină. Casa unei familii ai cărei membri ai zice că sunt pe alkaline (cu alte cuvinte, nişte smintiţi). Deja sună ciudat. Ceea ce e şi mai ciudat e că te-ai aştepta să meargă totul înspre prost din cauza relaţiilor lor dereglate, ori ceea ce distruge echilibrul şi aşa firav din sânul Li-Ion al familiei e momentul în care lucrările la autostradă se reiau şi şoseaua este pusă în funcţiune. Treptat, traficul, maşină cu maşină, devine un soi de picătură chinezească modernă - violentă, poluată, de proporţii uriaşe. Fireşte, titirezii francezi personajele o iau pe arătură. Nefireşte, în loc să-şi caute caute liniştea altundeva, îşi concentrează întreaga energie spre a găsi, finalmente, fel de fel de soluţii amuzanto-aiuritor-inventive la problema rutieră (de parcă ar fi singura...) şi a se epuiza reciproc (asta da surpriză!). Recunosc că nu mi-am dat seama care era faza: filmul e despre cât de enervanţi sunt francezii sau despre societatea actuală, tot mai agresiv-invazivă? Recunosc şi că n-am fost niciodată un fan al road movie-urilor indie, cu familii disfuncţionale, ori cel de faţă e şi al naibii de ciudat: stă prea mult pe loc! [6]

Un film despre o misterioasă scrisoare roz care îl informează pe Don Juan-ul pensionat, dar încă celibatar Don Johnston (Bill Murray) că are un fiu de 19 ani şi care declanşează o epopee a scormonirilor în zadar în trecutul propriu, în căutarea unor indicii relevante. Un film cu mult roz - plasat delicat în numeroase detalii: flori, halate de baie, cărţi de vizită, maşini de scris - despre cât de puţin roz e viaţa. Un film cu şi despre faţa lui Bill Murray, care aici e mai neclintită, mai plictisită (şi, paradoxal, mai expresivă!) ca niciodată. Un film cu şi despre treningurile cu dungi pe care le poartă Bill Murray şi-n care găseşti mai multă viaţă decât în toate personajele din film la un loc. Un film despre un microunivers (populat de fel de fel de oameni ciudaţi şi roz) pe care îl descoperi odată cu personajul lui Murray şi din ale cărui reguli, direcţii sau jocuri înţelegi la fel de multe dacă ai scoate capul pe geam în Piaţa Gării din Cluj, în amiaza/agitaţia mare. C'est la vie, cu toate impreciziile ei. [7]

În timp ce falia dintre Occident şi Orient continuă să se lărgească treptat, Persepolis oferă un unghi de abordare foarte personal (dar matur), foarte sincer (dar păstrând echilibrul), debordând de umor (dar fără să cadă în frivolitate) asupra schimbărilor majore din istoria recentă a Iranului. Transpunând cinematografic romanul (autobio)grafic al lui Marjane Satrapi, face numeroase legături între evoluţia (?!?) politică a Iranului şi maturizarea micuţei Marjane, din perspectiva căreia sunt analizate frământările unei ţări aflate la locul şi timpul nepotrivit în istorie. Întocmai ca mintea unui copil, Persepolis funcţionează îngroşând (ajutat fiind şi de stilul animaţiei) toate aspectele aventurilor lui Marjane între Teheran, Viena şi Paris. O vedem, astfel, pe tânăra iraniancă abordată pe stradă fie de vânzători clandestini, spre a-i vinde casete şi discuri cu ABBA, Iron Maiden sau Jichael Mackson, fie de susţinători vehemenţi ai regimului, care ar tăia şi-n carne vie pentru a-i da o lecţie despre însemnele decandenţei occidentale. La final, nu vei putea decât să te întrebi: ce e mai ridicol, un Orient zbuciumat de războaie şi totuşi mărinimos, plin de speranţă sau Occidentul modern (?!?), comod, atât de autosuficient? [9]

Singurul film de la TIFF la care nu am rezistat până la capăt. Pe hârtia aperiTIFF-ului, povestea lui Rafa, un puşti acneic care şi-a pierdut virginitatea, dar care nu a sărutat altceva decât mâna proprie şi o plăcintă, părea, dacă nu amuzantă ori, de ce nu, chiar dramatică, măcar colorată. Ei bine, Acnee nu a fost... nicicum. Rafa e un personaj steril: monoton, mereu absent, cu reale probleme de integrare ( - Ce faci, Rafa? - Bine. / - Vii cu noi în excursie, Rafa? - Nu. / - Ce ai de gând să faci cu banii ăia, Rafa? - Nimic.), care arată ceva urme (foarte!) vagi de entuziasm doar atunci când e vorba de blonda pe care o place (deşi, în loc să-i cumpere nişte flori fetei, îşi cheltuie banii într-un bordel, unde e client fidel) şi care, una peste alta, e la fel de simpatic şi de expresiv ca o sfeclă. Şi aşa e şi filmul. [5]

Obişnuit toată viaţa, scurtă ce-i drept (doar vreo 20 de ani) cu gândul că poate muri în orice clipă, tânărul Magnus (Kristjan Kasearu) îşi petrece zilele printre droguri şi alcool încercând să găsească un motiv pentru care să mai trăiască. Idee bună, film aproape bun.

Diagnosticat încă de mic cu o boală incurabilă de plămâni, condiţie confirmată de ambii părinţi, Magnus priveşte fiecare zi ca şi cum i-ar fi ultima. Îşi propune singur sarcini de rezolvat, de îndeplinirea lor cu succes depinzându-i propria viaţă: Dacă reuşesc să ies din şcoală în mai puţin de treizeci de secunde, nu o să mor azi. / Dacă fac cinci genuflexiuni, nu o să mor astăzi.

Ani mai târziu, Magnus este vindecat de boala iniţial incurabilă şi ajunge să trăiască alături de tatăl său (Mart Laisk); tată care spre deosebire de fiul său nu caută sensurile vieţii, ci doar noi moduri să găsească plăcere (în special fizică) în orice activitate: fie prin consum frecvent de droguri, fie prin compania unor prostituate. Prin alăturarea celor două personaje, se poate observa construcţia acestora prin antiteză. Dacă Magnus e mereu contemplativ (chiar şi atunci când nu e drogat), mereu spiritual, profund în ceea ce spune şi gândeşte, tatăl în schimb e superficial, într-o veritabilă opoziţie cu convingerile fiului său.

Manifestându-şi fără ezitare dorinţa de sinucidere, Magnus pleacă alături de tatăl său într-o călătorie în natură. Aflat în pădure, într-un moment de singurătate, hotărăşte să mai indeplinească o sarcină. Numai că de data asta, nu depinde de el. Auzind un cuc, îşi spune: Dacă taci acum, o să mor azi. Iar pasărea tace. Întorcându-se la tatăl său, îi comunică decizia luată. Nonconformistul tată e de acord cu fiul său, fiind de părere că dacă nu eşti fericit în lumea asta şi nu-ţi găseşti locul, mai bine pleci altundeva. O fi crezând cumva în reîncarnare?

Filmul e plăcut la nivel vizual, pe alocuri amuzant în dialoguri, şocant în momentul în care afli pe final că e o poveste adevărată şi că Mart Laisk chiar şi-a lăsat fiul să se sinucidă, stând la marginea pădurii şi privindu-şi băiatul cum se pierde printre copaci cu o funie în mână.

Mart Laisk: Nu am regrete. La vremea respectivă, am crezut că e decizia cea mai bună. [6]

Dumnezeu nu votează

Un film tupeist, stufos şi bine articulat, Il divo, lasă în urma vizionării păreri multiple, controversate chiar. Datorită complexităţii şi încărcăturii cu date istorice exacte şi jocuri dure din culisele scenei politice, filmul poate părea greu de digerat.

Salvarea?

Ritmul alert, care te ţine treaz, cu respiraţia la gură până în ultimul moment, cadre perfecte, gândite până la ultimul detaliu, muzică din genuri diferite (pop, pop-rock, italiană, clasică etc.) mulată bine pe fiecare scenă. Personajele sunt, de asemenea, monumentale, iar relaţiile dintre ele sunt cât se poate de bine definite. Avem caractere puternice, avem pioni, trădători şi avem oameni din umbră - păpuşarii. Sună cunoscut? Să aducă, oare, a mireasmă de scenă politică? Se prea poate. Veţi putea vedea cum această sferă poate uşor interacţiona cu biserica, afacerile şi mafia.

CONŢINUT

Man on Wire este un documentar despre infracţiunea artistică a secolului. Pe data de 7 august 1974, un tânăr francez pe nume Philippe Petit a legat un cablu între cele două turnuri gemene de la World Trade Center şi a păşit pe un cablu suspendat, de pe o parte pe cealaltă. Fără să îşi ia nici măcar o măsură de precauţie, acesta a înaintat pe acel cablu timp de o oră. În scurt timp de la isprava sa, el a fost arestat de poliţie pentru actul său, care, totuşi, a fost admirat şi aplaudat de întreaga lume.

Pentru necunoscători, pot spune doar că filmul în sine este o experienţă unică, încărcată la maximum cu emoţie. Este pur şi simplu unul din acele lucruri care îţi schimbă sau îţi întăresc brusc idei, concepţii şi chiar sentimente. N-am putea caracteriza protagonistul, fie în glumă, fie mai în serios, altfel decât ca pe un om cu un curaj nebun. Ori ca pe unul săvârşind o nebunie curajoasă. Dar dacă de aceste două atribute este nevoie pentru a-ţi vedea visul împlinit cu ochii… nu văd de ce nu… [9]

În timp ce ţara îşi găsea aleşii pentru europarlamentare în Corneliu Vadim Tudor, în Gigi Becali şi-n Elena Băsescu, eu mi-am luat badge-ul şi am purces spre Sala Auditorium Maximum, din cadrul UBB, spre a vedea filmul care urma să închidă ediţia a 8-a a TIFF-ului: Cendres et sang, debutul regizoral al actriţei Fanny Ardant.

Povestea părea cel puţin interesantă. Soţul lui Judith este ucis în ţara ei natală, România. De aceea, îşi ia cei trei copii (Pashko, Ismael şi Mira) şi fuge departe de casă, la Marseille, rupând orice legătură cu rudele sale. După 10 ani, e nevoită să revină în ţară, cu prilejul unei nunţi în familie. Odată cu întoarcerea ei, cei prezenţi sunt nevoiţi să se confrunte cu un trecut nu prea roz (mai degrabă scăldat în roşu sângeriu). Treptat, se redeschid vechi răni, cu consecinţe dramatice până la sfârşit. Şi... cam atât. Se redeschid răni, sigur că da...

Nu ştiu ce m-a deranjat/pierdut ca spectator la Cendres et sang. Că e (parţial) românesc şi, ceva obişnuit deja, calitatea înregistrării sunetului e admirabilă, e sublimă, putem zice, doar că lipseşte cu desăvârşire? Că Răzvan Vasilescu tot exersează la vioară în prima jumătate a filmului (e şi parţial francez, deci avem - surpriză - şi ceva coloană sonoră)? Că actorii români vorbesc stâlcit în franceză şi că cei francezi vorbesc stâlcit în română, pe un text oricum stângace, confuz şi, în consecinţă, greu de urmărit (noroc cu traducerea dublă, în engleză şi-n română)? Că tot n-am reuşit să înţeleg ce-i cu paranoia, cu isteria generală declanşată de orice aducere aminte despre clanul Drins (e ca şi cum ai pomeni de terorişti în prezenţa unor americani)? Că aproape toţi joacă (extrem de) afectat, emfatic, ca în teatrul clasic? Că Ion Besoiu vorbeşte cu o fereastră pe nume Hanna, a cărei singure intervenţii e un urlet fals, undeva înspre final? Domnu' Vasilescu, da' lăsaţi odată vioara aia în pace!

Totuşi, dialogul întortocheat, ezitant, pe alocuri artificial are şi un efect pozitiv, dacă vă vine să credeţi: combinat cu imaginile atent construite de Gerard de Battista, care reuşeşte să găsească mereu perspective şi culori interesante, sugestive (Cendres et sang e filmat aproape în întregime în zona judeţului Harghita, apropo), creează o atmosferă stranie, de dureroasă instabilitate ce-mi aminteşte de povestirile lui Eliade. Dar dacă în cazul autorului român, ceva fantastic se întâmpla până la ultimul punct, în Cendres et sang, în momentele aşa-zis dramatice, lumea abia se abţinea să nu râdă...

Mă întreb, că tot e ceas târziu, de ce avem această boală: nu putem duce nimic bun până la capăt. Fie că e vorba de alegeri (europarlamentare), fie că e vorba de filme (cu înclinaţii extracomunitare), fie că e vorba de alegeri de filme (şi-aici deja, cumva, mă doare...). Mi-ar fi plăcut ca pentru închiderea TIFF-ului să avem parte de un film fie rău, fie bun, fie frumos, fie greţos, în orice caz, de un film memorabil! Ori noi am avut parte de un fade out prelung, de 105 minute...

Zombie moare de la coca şi trăieşte cu pepsi, deci,
orice ar fi, rămânem la cola...

Chiar dacă eşti urmărit de o cameră, chiar dacă îţi zâmbesc zeci de feţe galbene, chiar dacă îţi bâz(z)âie tot felul de mesaje instant din ecranul calculatorului, tot singur eşti. Cam ăsta pare să fie (scurt)mesajul lui Pentru el, un filmuleţ spumos, ce pare să ascundă mai multe înţelesuri sub alura de clip YouTube (de unde îşi trage seva, de fapt). Hmm... parcă ne înţelegeam mai bine în vremurile când foloseam fumul pentru a trimite SMS-uri... Premiul pentru cel mai bun scurtmetraj din secţiunea Zilele Filmului Românesc la TIFF 2009. [7]

Sărbătoarea fetiţei moarte este o ecranizare în regia lui Matheus Nachtergaele, care a dat startul competiţiei de lung-metraje din cadrul TIFF 2009. Reacţiile publicului au oscilat între amuzament şi consternare, de unde deducem că filmul poate fi unul de nişă.

POVESTEA
Film brazilian, Sărbătoarea fetiţei moarte, cu acţiunea concentrată într-o comunitate amazoniană, mai exact, poziţionată pe cursul superior al râului Negro, prezintă o poveste complexă şi profundă aflată la cumpăna dintre misticism şi realism.

În ultimele 2 decenii, comunitatea comemorează anual Ziua fetiţei moarte. Evenimentul se produce cu fast, bucurie şi binecuvântări, fapt ce contravine unui singur personaj, Tadeu, fratele fetiţei, de unde reiese conflictul central al poveştii. Acest personaj este singurul dintre băştinaşi, care îşi păstrează luciditatea, motiv pentru care destinul său devine o dramă.

La polul opus al dramei lui Tadeu se află Santihno (Sfânţelul), personajul central şi motivul demarării sărbătorii locale. El este cel căruia i-a fost adusă rochiţa fetiţei dispărute şi care a devenit vocea presupusei moarte. Statutul său de sfânt mai este susţinut şi datorită distincţiei sale prin culoarea albă a pielii faţă de ceilalţi, băştinaşii. Dincolo de aura pe care cei din jur i-o atribuie, personajul este o marionetă a credinţelor comunităţii şi a propriului său tată, care-l subjugă sexual. Omuleţul Santihno nu este decât un bărbat-femeie, cu un comportament violent, isteric şi labil. Pierderea mamei este o altă amprentă profundă, refulată, a cărei răbufnire coincide cu un colaps existenţial. Va fi primul an în care vocea fetiţei nu se va auzi.

PARADOX
Povestea ecranizării lui Matheus stă sub semnul a două paradoxuri: cel religios şi cel psihologic.
Este foarte curios cum mici comunităţi din sânul unei culturi bazate puternic pe creştinism, pot cădea atât de uşor în ce s-ar numi păgânism: crearea de noi idoli (rochiţa sfâşiată a fetiţei devine o icoană, iar mesagerul un sfânt). Apoi, la fel de interesant e cum o întâmplare tristă, dramatică devine un prilej de bucurie, chiar şi pentru cea care a rămas fără unul dintre copii. Această mamă, bătrână şi senilă, este purtată precum un soi de fecioară Maria pe braţele unor apostoli.

PUNCTE TARI
Sărbătoarea fetiţei moarte, deşi nu se află printre cele mai bune filme braziliene de până acum, excelează prin jocul actorilor. Personajele create sunt credibile, puternice, realiste şi crează o atmosferă vie, fluidă. Santihno este un personaj complex cu oscilări de comportament şi statusuri umane multiple, care devin clare, bine comunicate. Apogeul personajului este atins într-o scenă care aminteşte de Volvere, cu motivul revenirii mamei pierdute. [7]

A Complete History of My Sexual Failures - un film de-a dreptul neconvenţional şi hilar. Regizorul independent Chris Waitt decide să stea de vorbă cu fostele sale iubite pentru a afla ce nu a mers. Întreg filmul este construit ca o cercetare laborioasă a protagonistului asupra motivelor pentru care i s-au dat în mod repetat papucii. Aflăm, desigur, că motivele sunt variate şi că acestea coincid cu problemele sărmanului Chris, începând de la cele cu erecţia până la cele de încredere şi de punctualitate. Trebuie, desigur, să amintesc şi de încercările demenţiale ale acestuia de a obţine puţină verticalitate cu ajutorul unei prostituate dominatrix, şi desigur cu cele şapte sau opt pastile Viagra care îi provoacă acestuia o erecţie monstruoasa şi pe care acesta încearcă să o potolească propunând partide de sex femeilor întâlnite întâmplător pe stradă…

Toate aceste lucruri transformă o bună parte a filmului într-o experienţă comică, însă această tonalitate nu se regăseşte pe toată durata filmului; regizorul ajunge la un punct în care abordează teme mai profunde, ca implicarea într-o relaţie.

În mod cert documentarul se vrea a fi o adevarată lecţie prin prezentarea şi enumerarea lucrurilor din categoria AŞA NU în ceea ce priveşte relaţiile. [8]