Funny Games U.S., SUA, 2007 /// Regia: Michael Haneke /// Scenariul: Michael Haneke /// Cu: Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Brady Corbet /// Durata: 107'

I love you God with all my mind / keep me safe all through the night.

12 ore să ucizi într-un mod cât mai sadic trei persoane. Toţi, membri ai aceleiaşi familii. Mama, tatăl şi fiul. Patru ore la dispoziţie pentru fiecare dintre cei trei. Şi când te gândeşti că totul a pornit de la 4 ouă e amuzant, nu-i aşa? Cum se leagă toate. Aşa şi trebuie pentru că în filmul lui Michael Haneke, atenţia pentru detalii este dusă la extrem (crosele de golf, cuţitul care cade în barcă).
Nu trebuie să citeşti nimic despre filmul ăsta înainte să-l vezi ca să-ţi dai seama încă de la prima scenă în care Ann (Naomi Watts) se întalneşte cu Peter (Brady Corbet) în bucătărie, că ceva rău se va întâmpla. Mai ales că înainte de asta, soţul, George (Tim Roth), aşează frumos la vedere (doar nu le-a ascunde) crosele lui de golf. Una dintre aceste crose de golf va produce şi prima victimă, câinele familiei, pe care nu cred că întâmplător îl cheamă Lucky. Şi totuşi, de ce Paul (Michael Pitt) şi Peter nu pot fi opriţi? Pentru că (!) aceeaşi crosă îl va scoate practic din cărţi pe singurul care ar putea să se împotrivească celor doi, pe George. După ce pun stăpânire pe casă, Paul şi Peter sau Beavis şi Butthead (porecle pe care şi le pun singuri) încep să-şi termine psihic victimele, una dintre modalităţile folosite fiind chiar un pariu: Vom face un pariu acum, da? Că asta se va termina, să zicem în... 12 ore. Voi toţi...veţI fi...terminaţi. Voi pariaţi că veţi fi în viaţă mâine dimineaţă la ora 9, iar noi pariem că veţi fi morţi. Bine? Tot în această scenă, Paul interacţionează cu cei care urmăresc filmul, spunând în timp ce priveşte direct în cameră: Voi ce credeţi? Credeţi că au vreo şansă?

Prima fază fiind încheiată, călăii trec la fapte. Şi încep chiar cu băieţelul nevinovat al familiei, Georgie, interpretat de Devon Gearhart, care chiar face un rol mare (având în vedere statura lui). Urmează apoi câteva momente de cotitură în care Haneke încearcă şi uneori chiar reuşeşte să păcălească spectatorii. Unul dintre ele este cel în care Paul şi Peter dispar după ce îl ucid pe Georgie. Este un moment în care ai putea să crezi că filmul se termină. Mai ales după ce vezi cum Ann se chinuie să se ridice în picioare în situaţia în care toate membrele îi sunt legate. Dacă eşti unul/una dintre spectatorii care trăiesc cu adevărat filmul, s-ar putea să-ţi vină să te ridici de pe scaun şi să mergi să o ajuţi pe protagonistă. Demonstrându-şi geniul, Haneke îi readuce în scenă pe cei doi P. care îşi continuă opera de artă. Iar aici, are loc o pseudorăsturnare de situaţie. Este mai mult o farsă a regizorului, una pe care recunosc, am înghiţit-o cu vârf şi îndesat. Obligând-o pe Ann să spună o rugăciune, Paul are un moment de neatenţie suficient de lung ca să-i permită femeii să îl împuşte pe Peter. Ooo, alt film de genul american bullshit (gândeam eu în acel moment), în care din nou binele învinge răul, bla, bla, bla, Ann saves the day!, bla, bla, bla. Dar NU! Haneke nu e genul ăsta de regizor. Nu îl învie pe Peter, ci pur şi simplu dă timpul înapoi, prin intermediul unei banale telecomenzi mânuite de Paul. Aşa da! Haneke, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Drept răsplată pentru gestul nesăbuit, Paul îl scoate din ecuaţie definitv (oricum era inutil) pe George.
Dar execuţiile de până acum nici nu pot fi comparate cu modul în care Paul scapă de Ann. În mijlocul unei discuţii filosofice cu Peter despre realitate, ficţiune, lumi paralele (care face referire şi la raportul dintre spectator şi film; moment în care te întrebi dacă astfel de oameni există şi în realitate) Paul o sărută tandru pe Ann pe obraz şi după ce îi spune Ciao, frumoaso! o împinge cu eleganţă peste bord, câştigând pariul.

Ann: Why don’t you just kill us? / Peter: You shouldn’t forget the importance of entertainment. Şi într-adevăr, Haneke nu o uită, mărturie fiind chiar acest film. [10]