DeUsynlige, Norvegia, 2008 /// Regia: Erik Poppe /// Scenariul: Harald Rosenløw-Eeg /// Cu: Pål Sverre Valheim Hagen, Trine Dyrholm, Ellen Dorrit Petersen /// Durata: 121'



Ape tulburi (prefer titlul românesc celui în norvegiană – DeUsynlige) e un film surprinzător de bun. Iar pentru asta, nu are nevoie de o poveste complicată sau actori de renume. Doar de personaje bine conturate, bine puse în evidenţă şi de o grijă aparte acordată detaliilor şi coloanei sonore. Toate acestea vor face ca cele două ore să treacă mai repede decât te aştepţi.

Construit din două părţi, Ape Tulburi prezintă într-o primă fază povestea lui Jan (Pål Sverre Valheim Hagen). Acesta, adolescent fiind, ajutat de un prieten, vrea să facă rost de bani. Lucrurile nu merg conform planului, Jan este recunoscut în timpul faptei de băiatul lui Agnes, care, speriat fiind, fuge, se împiedică şi se răneşte grav la cap. Panicat, Jan îl îneacă.
Câţiva ani mai târziu, în urma unei comportări exemplare, Jan este eliberat din închisoare, se întoarce acasă şi se angajează ca organist tocmai la o biserică. Totul merge bine pentru el, reuşind treptat să-şi întemeieze o nouă viaţă: îşi găseşte un apartament, se îndrăgosteşte de preotul bisericii (o femeie, staţi liniştiţi), mamă singură (Ellen Dorrit Petersen) a unui copil foarte asemănător celui pe care Jan l-a omorât. Bineînţeles că ceva trebuie să meargă prost, astfel că nu trece mult timp şi adevărata identitate a lui Jan este scoasă la iveală. Iar aici începe ce-a de-a doua parte, concentrată asupra lui Agnes.

Trine Dyrholm face un rol de excepţie în interpretarea mamei traumatizate de pierderea copilului. Asemenea lui Jan, şi aceasta încearcă să-şi refacă viaţa. La o primă vedere, pare că şi reuşeşte. Dar în momentul în care vede că cel care i-a luat băiatul e liber, o ia razna. Într-un mod foarte serios. Climax-ul este atins la final, unde poveştile paralele ale celor doi fuzionează, având loc o confruntare plină de tensiune.

Deşi este o poveste clasică despre îndreptare, (Boy A şi The Woodsman sunt doar două filme care tratează acelaşi subiect) filmul se ridică peste nivelul altor producţii din această categorie datorită jocului actorilor, dar şi a regiei. Filmul lasă loc la interpretări (care nu vor fi puţine), datorită finalului deschis; nu are neapărat un happy-end, dar probabil va reuşi să te facă să mai stai câteva secunde (poate chiar minute, dacă eşti mai sensibil/ă) pe scaun şi să ieşi cu zâmbetul pe buze din cinematograf. Ceea ce e sigur e că te va pune pe gânduri o vreme. [8]