Il divo, Italia, 2008 /// Regia: Paolo Sorrentino /// Scenariul: Paolo Sorrentino /// Cu: Toni Servillo, Anna Bonaiuto, Piera Degli Esposti /// Durata: 110'

Dumnezeu nu votează

Un film tupeist, stufos şi bine articulat, Il divo, lasă în urma vizionării păreri multiple, controversate chiar. Datorită complexităţii şi încărcăturii cu date istorice exacte şi jocuri dure din culisele scenei politice, filmul poate părea greu de digerat.

Salvarea?

Ritmul alert, care te ţine treaz, cu respiraţia la gură până în ultimul moment, cadre perfecte, gândite până la ultimul detaliu, muzică din genuri diferite (pop, pop-rock, italiană, clasică etc.) mulată bine pe fiecare scenă. Personajele sunt, de asemenea, monumentale, iar relaţiile dintre ele sunt cât se poate de bine definite. Avem caractere puternice, avem pioni, trădători şi avem oameni din umbră - păpuşarii. Sună cunoscut? Să aducă, oare, a mireasmă de scenă politică? Se prea poate. Veţi putea vedea cum această sferă poate uşor interacţiona cu biserica, afacerile şi mafia.

CONŢINUT
Filmul se axează pe întâmplările din perioada celui de-al şaptelea guvern consecutiv Andreotti. Politicianul mereu vorbeşte în maxime şi parabole, reuşind să-şi facă din această obişnuinţă un scut şi o tehnică senzaţională de intimidare a interlocutorilor. Poartă constant o mască de om rece, vigilent, cu o minte ascuţită. Nimeni nu reuşeşte să-l citească, motiv pentru care pare de neatins. De cei din opoziţie este respectat şi luat ca exemplu, iar când pierde alegerile pentru preşedinţie, reuşeşte să nu schiţeze nici măcar un gest de tristeţe ori umilinţă.
Datorită poveştii care stă sub întrebarea dacă Andreotti are legătură ori, dimpotrivă, este temut de mafie, imaginea reală a personajului rămâne neclară. Filmul abordează tehnici de redare realiste prin crearea perspectivei de omniscienţă. Excepţie face monologul de forţă, când explică nevoia de sacrificii de orice natură pentru binele maselor. De aici, vine întrebarea: este el responsabil pentru moartea jurnalistului Mino Pecorelli? Acest moment al confesiunilor de idei este singurul care ne duce într-un spaţiu uşor subiectiv al personajului. Îl consider punctul cel mai puternic al filmului.

Multele suişuri şi coborâşuri de ritm ale proiecţiei creează tensiune şi lasă impresia apariţiei unui pericol iminent. Iar multele crime din jurul lui Giulio Andreotti sugerează mereu că acesta ar fi următorul pe listă. Scenele care şochează sunt cele în care vedem o faţă umanizată a protagonistului: afecţiunea afişată în faţa soţiei când se ţin de mână şi confesiunile pe plan sentimental, apoi politic, redate în monolog (al cărui loc poate ar fi fost mai potrivit în final??).

Misterul rămâne nedesluşit în final: este Andreotti un călău sau doar o victimă a întâmplărilor din jurul său? [9/10]