1. Anamaria Marinca e o drăguţă. Am văzut-o ţinând un discurs la premiera oficială a documentarului eco Home, a lui Yann Arthus-Bertrand. Era vizibil emoţionată, lucru care, într-un fel, m-a surprins (la modul cel mai plăcut, însă). O actriţă ce a cunoscut succesul în Franţa (Cannes) şi în Anglia (BAFTA) - vineri seara, însă, în cele 2 minute cât a vorbit, am avut ocazia să o cunosc pe Anamaria Marinca - omul. Sfioasă. Caldă. Cu vocea uşor tremurândă. Atât de sinceră! Deşi Republica era aproape plină, ai fi crezut, dacă te-ai fi aflat acolo, că Anamaria îţi vorbeşte chiar ţie.

2. Experimentul lui Dragoş Bucurenci de la premiera documentarului Home. Cunoscutul ecologist şi jurnalist cere audienţei o linişte mormântală înaintea proiecţiei. Se aşează pe un scaun şi invită spectatorii să îl imite. Pe rând, îşi freacă palmele, pocneşte din degete sau aplaudă uşor. Gesturile sale abia că le sesizezi, însă odată ce sala i le reproduce conştiincios, valuri şi valuri de foşnete, pocnete şi aplauze încep să curgă printre scaune precum o ploaie torenţială. Bucurenci surâde mulţumit. Jocul i-a ieşit. Înţelegem cu toţii: ca individ abia că eşti auzit într-o lume tot mai zgomotoasă, dar împreună putem realiza absolut orice. Hm... şi acum, când ascult înregistrarea de pe reportofon din acele clipe, mă ia cu fiori reci pe şira spinării...

3. La TIFF, timpul a stat în loc. În două zile! În ultimele dimineţi de TIFF, nişte băieţi şi fete de la Discovery Channel şi de la compania Vision Research (SUA), coordonaţi de Diana şi de Tony Fiori, de la Dynamite Productions, s-au jucat cu timpul, folosindu-se de o cameră video digitală de înaltă definiţie, Phantom V12 pe numele ei parcă scos din filmele SF, ce poate filma un milion de cadre pe secundă! Pauză de respiro. Concepută pe baza principiului when it's too fast to see and too important not to de către o gaşcă de cercetători şi designeri români, camera cu pricina e cea care a fost folosită la realizarea seriei de documentare Time Warp de pe Discovery Channel, precum şi la alte ştrengării vizuale (promo-urile pentru Olimpiada de la Beijing, de exemplu). Am avut, astfel, ocazia de a vedea mai multe decât am fi putut vreodată vedea la TIFF Lounge (locul unde au avut loc demonstraţiile) şi, pe deasupra, am primit şi câte un aşaceva, numai bun de pierdut vremea cu el în stresiune.

4. Liniştea de după Ape tulburi (filmul meu preferat la TIFF anul acesta, btw).

5. Publicul frumos. Publicul a fost mereu cu poftă de văzut lucruri noi, mereu spiritual, cum mai rar vezi în cinematografele noastre. N-a aplaudat dejecţii (scurte, ce-i drept) precum 11 PM, însă a aplaudat atunci când era vreo defecţiune tehnică ce întârzia proiecţia; nu şi-a permis să râdă la Cendres et sang, mai că nu a crăpat de râs la Amintiri din Epoca de Aur.

6. Replică antologică din filmul Magnus: Cea mai bună metodă ca să scapi de mahmureală e să-ţi bagi un deget în gură şi unul în fund, ca să faci scurtcircuit.

7. acTIFF Live. Tentativa noastră de transmisiune live pe pagina noastră de pe Twitter a Galei de decernare a premiilor n-a fost poate cea mai reuşită, poate nici cea mai inspirată, dar a fost o experienţă interesantă. Cu un Andrei omorându-şi buricele degetelor scriind mesaje tot la un minut pe tot parcursul ceremoniei ori sunându-mă de sub scaune, cu un moi încercând să descifrez ce zicea printre aplauze şi să concentrez totul în porţii de 140 de caractere, spre a le pasa follower-ilor gurmanzi ai (ac)TIFF-ului. Am fost (ca) nişte vrăbiuţe timp de mai bine de dooă ore... La anul poate că o să încercăm ceva şi mai bengos!

8. Momentul în care mi-am dat jos badge-ul şi mi-am dat seama că ediţia a 8-a a TIFF-ului... e gata. Trist. Trist a fost şi momentul când am constatat că badge-ul uriaş al Clujului, banner-ul de pe blocul Republica, cu the art of beer meets the art of film, la fel, a fost dat jos. Ştii ce e şi mai trist? Că n-am reuşit să văd decât 15 filme din 209 posibile…