Eu, tu şi toţi cei pe care îi ştim [2005]

Me and You and Everyone We Know, SUA, 2005 /// Regia: Miranda July /// Scenariul: Miranda July /// Cu: John Hawkes, Miranda July, Miles Thompson /// Durata: 91'

La Me and You and Everyone We Know am zâmbit încontinuu, cum n-am mai păţit de la hârjoneala vizuală a lui Michel Gondry, La science des rêves. Filmul debutantei Miranda July e o mică bijuterie de cinema în ritm IDM (coloana sonoră e compusă de Michael Andrews) ce mişcă haotic şi încrucişează în spaţiu, ca pe nişte seminţe de păpădie purtate de vânt, personaje care de care mai ciudate (şi mai adorabile!). Sigur, e uneori zăpăcit/zăpăcitor, alteori cade în penibil, dar, asemenea poeziilor din adolescenţă, scrise în caiete secrete, bine ascunse de văzul tuturor, e sincer şi sufletist. Îmi vine imediat în minte scena cu punga cu apă (în care se găsea un peştişor auriu nu prea norocos) uitată pe capota unei maşini în mişcare, pe autostradă - ochii personajelor (şi, implicit, ai mei) erau aţintiţi asupra peştişorului care ar fi murit dacă maşina ar fi încetinit (oricum s-ar fi terminat toată situaţia, eram cu toţii împreună în asta...). Sau scena genială de pe messenger, cu băieţelul doritor de back and forth tip )) <> (( forever. Precum şi alte momente dintr-un film în care nu se întâmplă mai nimic şi-n care se întâmplă totul. Verdict? Macaroni! Vedeţi filmul şi o să înţelegeţi şi de ce. [7]


Acasă [2008]

Home
, Elveţia-Franţa-Belgia, 2008 /// Regia: Ursula Meier /// Scenariul: Antoine Jaccoud, Olivier Lorelle, Ursula Meier, Gilles Taurand, Raphaëlle Valbrune, Alice Winocour /// Cu: Isabelle Huppert, Olivier Gourmet, Adélaïde Leroux /// Durata: 96'
Un câmp ars de soare, pustiu, liniştit. O autostradă abandonată ce taie câmpul cu precizie de chirurg. Pe marginea ei, o casă cu grădină. Casa unei familii ai cărei membri ai zice că sunt pe alkaline (cu alte cuvinte, nişte smintiţi). Deja sună ciudat. Ceea ce e şi mai ciudat e că te-ai aştepta să meargă totul înspre prost din cauza relaţiilor lor dereglate, ori ceea ce distruge echilibrul şi aşa firav din sânul Li-Ion al familiei e momentul în care lucrările la autostradă se reiau şi şoseaua este pusă în funcţiune. Treptat, traficul, maşină cu maşină, devine un soi de picătură chinezească modernă - violentă, poluată, de proporţii uriaşe. Fireşte, titirezii francezi personajele o iau pe arătură. Nefireşte, în loc să-şi caute caute liniştea altundeva, îşi concentrează întreaga energie spre a găsi, finalmente, fel de fel de soluţii amuzanto-aiuritor-inventive la problema rutieră (de parcă ar fi singura...) şi a se epuiza reciproc (asta da surpriză!). Recunosc că nu mi-am dat seama care era faza: filmul e despre cât de enervanţi sunt francezii sau despre societatea actuală, tot mai agresiv-invazivă? Recunosc şi că n-am fost niciodată un fan al road movie-urilor indie, cu familii disfuncţionale, ori cel de faţă e şi al naibii de ciudat: stă prea mult pe loc! [6]


Cea mai fericită fată din lume [2009]

Cea mai fericită fată din lume, România, 2009 /// Regia: Radu Jude /// Scenariul: Radu Jude, Augustina Stanciu /// Cu: Andreea Boşneag, Şerban Pavlu, Vasile Muraru, Andi Vasluianu /// Durata: 100'
Cea mai fericită fată din lume e un film românesc bun. În primul rând, nu e despre nenorocirile comunismului (ura! ura! ura!), ci vine cu un subiect (frutti) fresh: Delia (interpretată de o Andreea Boşneag foarte à l'aise), o tinerică timidă şi provincială, a câştigat o maşină în urma unei campanii promoţionale la un sortiment de sucuri, aşa că a venit la Bucureşti cu părinţii pentru a filma un testimonial şi a-şi ridica premiul. Apoi, îl reabilitează pe Vasile Muraru, un actor ce căzuse într-un con de umbră datorită direcţiei ţocian-paladiene pe care o abordase în ultimii ani: e savuros ca tată al Deliei, în încercările lui de a-şi convinge fiica să-i permită să vândă maşina şi să investească banii obţinuţi într-o pensiune. Dap, Delia nu are parte de fericirea multifruct promisă, ci ajunge în stadiul de bilă de pinball între colegii care o aşteaptă acasă, ca să fie scoşi la plimbare cu premiul cel pe roţi, părinţii care văd în vânzarea maşinii o soluţie la ieşirea din criza financiară (prin care trece familia, şi nu lumea!) şi toţi cei de la filmare - make-up artişti, cameramani, regizori, piarişti şi alţi băgători de seamă -, grăbiţi, neatenţi, mai degrabă având interese decât dorinţa de a ajuta. În ciuda unor scene uşor diluate, povestea Deliei e înduioşătoare: îţi fură zâmbete complice în ciuda subiectului trist pentru că, nu-i aşa, cu toţii am avut parte la un moment dat de ieftinele şantaje emoţionale ale părinţilor (cu clasicele replici ne-am sacrificat ca să nu-ţi lipsească nimic sau o facem pentru binele întregii familii, pentru binele tău sau dacă nu faci aia nu mai ai nimic de-a face cu noi!). Dar nu mă mai lungesc: trailerul de mai jos e destul de elocvent în ceea ce priveşte cel mai fericit film românesc al ultimilor ani (sic!). [7]