Elevator, România, 2008 /// Regia: George Dorobanţu /// Scenariul: Gabriel Pintilei /// Cu: Iulia Verdeş, Cristi Petrescu /// Durata: 85'

Pe baza cărui criteriu poţi judeca experimentul cinematografic al lui George Dorobanţu? Elevator porneşte de la o premisă foarte catchy (şi dătătoare de fiori reci): un tip şi o tipă (sau doi adolescenţi tip) rămân blocaţi în ascensorul unei fabrici lăsate în paragină. Urmează FĂRĂ-urile: fără apă, fără mâncare (sandwich-ul McDo' nu se pune), fără o trusă MacGyver la îndemână. Cei doi nefericiţi pierd foarte repede şirul zilelor şi, odată cu ele, orice speranţă de a mai ieşi din carcera industrială.

Povestea e cutremurătoare, cu atât mai mult cu cât este bazată pe fapte reale, şi este tratată cu delicateţe, dar ceva, undeva, se pierde. La un film de 85 de minute, cu un simplu decor şi doi actori, e nevoie de susţinere grea din joc, din regie, din montaj... Ori imaginea e slăbuţă, la fel şi sunetul (deh, limitările financiare). Oare nu era mai sănătos un scurtmetraj? Pentru că idei interesante (de montaj, de exemplu) erau (jocul camerei parcă te punea uneori în pielea unui al treilea deţinut forţat).Un film decent, dacă nu chiar bun, asta de îl luăm ca amator - totuşi, vorbim de un film realizat cu un buget de vreo (!) 200 de euro, cu doi actori amatori, regizat de un absolvent de politehnică, mare amator de filme. Dar nu asta e important; din ceea ce faci din plăcere iese întotdeauna altceva! Iar pe uşa Elevator-ului stă scris mare, ţeapăn, cu caracter de 72: ALTCEVA...

Dacă îl luăm ca pro, însă, Elevator e un film pigmentat cu momente ce efectiv te răpesc, ce-i drept, înecate într-o bute voluminoasă, plină cu un conţinut îndoielnic, lungit (nu, nu mă refer la soluţia disperată a fetei pentru super sete, cum se zice mai nou).

Pentru ca Elevator să mă fi prins iremediabil, poate că era fain să fi fost înfometat ca un urs trezit din hibernare şi să fi savurat/trăit proiecţia într-un beci strâmt, alături de 2-3 necunoscuţi, şi nu în curtea unei cafenele gălăgioase, pe unde doar cu un sistem inteligent de oglinzi ai fi putut ocoli toate umbrelele uriaşe pentru a putea cuprinde cu privirea întreg 16:9-le (sau măcar cea mai mare parte din el)...

Elevator, România, 2008 /// Regia: George Dorobanţu /// Scenariul: Gabriel Pintilei /// Cu: Iulia Verdeş, Cristi Petrescu /// Durata: 85'

DESPRE ELEVATOR

Festivalul de Film Internaţional Transilvania, la secţiunea filme româneşti, ne-a adus anul acesta o producţie cinematografică experimentală cu buget mic de numai 200 de euro. Surprinzătoare veste având în vedere numărul biletelor vândute la Cinema Arta şi sala arhiplină. Filmul s-a bucurat de un real succes în faţa publicului clujean, multă voie bună şi aplauze la final. Elevator nu a fost înscris în competiţia festivalului. Însă motivul nu a fost, aşa cum s-a auzit, aspectul tehnic, ci faptul că regizorul, George Dorobanţu şi producătorul, Florin Piersic Junior, au fost interesaţi mai degrabă să testeze valoarea filmului şi impactul în faţa publicului cinefil.

Dorobanţu a mai mărturisit că este absolvent al Facultăţii Politehnice din Bucureşti şi nu are vreun studiu universitar ori profesionial de factură cinematografică. Toată documentaţia sa în domeniu a fost o muncă strict autodidactă, din pură pasiune şi interes personal. De fapt chiar şi actorii filmului sunt în aceeaşi situaţie : doi puşti fără prea multă experienţă, Cristi Petrescu şi Iulia Verdeş, au mai jucat doar în scenete la şcoală. Însă, Iulia acum studiază actoria la UNATC, Bucureşti.
Având în vedere dimensiunea bugetului de producţie, micii actori nu au fost plătiţi, şi-au adus mâncare de acasă şi şi-au cumpărat bilete de troleu, filmarea s-a făcut în format mini DV şi nu pe peliculă, iar montajul a durat 4 luni.

Subiectul filmului e inspirat dintr-un fapt real din Marea Britanie. Povestea din Elevator e simplă şi tristă, dar presărată cu scene comice. Doi tineri, în vârstă de 18 ani, ajung în liftul unei fabrici părăsite. Liftul se blochează, iar ei rămân prizonieri. De aici lucrurile se petrec claustrofobic, treptat spre agonie, în câteva scene tulburătoare. Acţiunea din Elevator pendulează între disperare, prietenie şi instinct de supravieţuire. Fata se arată de la început mult mai conştientă de pericolul ce îi paşte, se agită şi se ceartă. Scandalul porneşte în momentul în care tânărul vrea să îşi aprindă o ţigară, apoi când simte novoia să se uşureze. Camera surprinde aceste momente sugestive alunecând asupra detaliilor: mişcarea nervoasă a mâinilor fetei, mişcările din picioare ale tânărului, mai întâi de plăcere când se uşurează, apoi de durere şi spasme când vomeaza. Aşadar, datorită insistenţei asupra comunicării non-verbale, din punctul meu de vedere, filmul aduce mult spre noile ecranizari japoneze, poate chiar şi tema şi finalul tragic al poveştii.

Replica fetei, Vreau să ies… vreau să fie ca-nainte!, reprezintă primul moment ce sugerează fatalismul poveştii, iar cel de-al doilea moment de întărire este o intervenţie a tânărului: Ştii care e diferenţa dintre lift şi deşert? În deşert vezi soarele, ai aer…

Într-adevăr timpul parcă dispare, lumina e mereu aceeaşi, iar ora 5 e o oră discutabilă: dimineaţă sau după-masă? Aerul devine tot mai puţin respirabil, ei asudă şi îşi scutură hainele.

Scenele de maximă tensiune alternează şi sunt estompate de scene comice şi replici hilare. La început se ceartă des, apoi certurile se raresc şi începe o apropiere între cei doi. Dacă fata, la început, când îşi găseşte sandwichul îl mănâncă pe ascuns, pe parcurs devine mai puţin egoistă: îi bandajează piciorul rănit cu un batic, apoi spre final când acesta este mai mult într-o stare de inconştienţă decât de somn, îi dă să bea urina ei pentru a-l înzdrăveni cât de cât. De aici începe delirul, agonia.

Întreaga acţiune a filmului se desfăşoară în lift, mai puţin cele două flash-back-uri ale fetei şi unul singur al băiatului.

JOC ŞI TEHNICI

Jocul actorilor se simte uşor teatral, iar unele scene par a fi exagerate, însă nu în măsura în care să deranjeze. Iulia realizează un rol bun prin expresivitatea ei şi te aduce în mijlocul trăirilor şi al acţiunii din Elevator. Este genul de actriţă căreia îi reuşeşte acel joc şi atunci când, de fapt, nu joacă. Tânărul Cristi este şi el bun în marea parte a filmului, însă se simt mici greşeli pe alocuri, mai ales ezitări la începutul filmului.

Dar nu trebuie uitat faptul ca întreg filmul este realizat la nivel de amatori şi totuşi a primit destul de multe voturi EXCELENT din partea publicului. În concluzie, consider că merită vizionat.

FINALUL

Căderea cortinei peste povestea celor doi tineri este fatală: avem în faţă un tablou copleşitor în care cei doi sunt întinşi pe jos fără vlagă şi fără suflu. Cadrul cade pe detalii: mâini moi şi feţe în sfârşit calme. Iar remarca lui Sorescu mi se pare valabilă aici: Ce frumos mor actorii!

Însă mai este o surpriză. Acesta a fost doar finalul poveştii din film. Finalul real al filmului este o altă scenă: un moment din primele zile. Îmi permit să afirm că acest artificiu compoziţional, tehnic este aproape genial şi este pentru a doua oară în cinematografia română când avem parte de o scenă de acest, ruptă parcă din realitate. Este vorba de o discuţie inocentă despre experienţe sexuale cu tot specificul vârstei. Stânjeneală şi curiozitate, iar jocul aici este bun, poate cel mai bun din întreg filmul. Actorii sunt atât de naturali, s-au tranpsus atât de bine, încât dau impresia puternică de real, astfel realizează cea mai verosimilă bucată din Elevator. Reacţia publicului a fost în conformitate cu scena, stranind hohote de râs şi simpatie. Analogia pe care am realizat-o acestei scene e cu o scenă de minute bune din flimul A fost sau n-a fost?, în regia lui Porumboiu - emisiunea unui post de televiziune, filmată de la cap la coadă, cu momente ce aproape ating apogeul comicului.

Înainte de a fi realizat filmul Elevator se juca piesa de teatru cu acelaşi nume, care are trei posibile finaluri: unul e cel ales pentru film şi celelalte două erau mai cronologice, subliniază George Dorobanţu, de aceea alegerea pentru film este această variantă.

MINUS

La acest capitolul trebuie menţionate câteva aspecte. În primul rând jocul actorilor nu este impecabil, dar e bun. Apoi, aşa cum recunoaşte Dorobanţu, calitatea sunetului şi a imaginii sunt destul de proaste.

DAR

Având în vedere faptul că toate aceste aspecte sunt asumate în mod cinstit, eu notez acest film ca fiind adevărata revelaţie a festivalului.

Funny Games U.S., SUA, 2007 /// Regia: Michael Haneke /// Scenariul: Michael Haneke /// Cu: Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Brady Corbet /// Durata: 107'

I love you God with all my mind / keep me safe all through the night.

Nu trebuie să citeşti nimic despre filmul ăsta înainte să-l vezi ca să-ţi dai seama încă de la prima scenă în care Ann (Naomi Watts) se întalneşte cu Peter (Brady Corbet) în bucătărie, că ceva rău se va întâmpla. Mai ales că înainte de asta, soţul, George (Tim Roth), aşează frumos la vedere (doar nu le-a ascunde) crosele lui de golf. Una dintre aceste crose de golf va produce şi prima victimă, câinele familiei, pe care nu cred că întâmplător îl cheamă Lucky. Şi totuşi, de ce Paul (Michael Pitt) şi Peter nu pot fi opriţi? Pentru că (!) aceeaşi crosă îl va scoate practic din cărţi pe singurul care ar putea să se împotrivească celor doi, pe George. După ce pun stăpânire pe casă, Paul şi Peter sau Beavis şi Butthead (porecle pe care şi le pun singuri) încep să-şi termine psihic victimele, una dintre modalităţile folosite fiind chiar un pariu: Vom face un pariu acum, da? Că asta se va termina, să zicem în... 12 ore. Voi toţi...veţI fi...terminaţi. Voi pariaţi că veţi fi în viaţă mâine dimineaţă la ora 9, iar noi pariem că veţi fi morţi. Bine? Tot în această scenă, Paul interacţionează cu cei care urmăresc filmul, spunând în timp ce priveşte direct în cameră: Voi ce credeţi? Credeţi că au vreo şansă?

Prima fază fiind încheiată, călăii trec la fapte. Şi încep chiar cu băieţelul nevinovat al familiei, Georgie, interpretat de Devon Gearhart, care chiar face un rol mare (având în vedere statura lui). Urmează apoi câteva momente de cotitură în care Haneke încearcă şi uneori chiar reuşeşte să păcălească spectatorii. Unul dintre ele este cel în care Paul şi Peter dispar după ce îl ucid pe Georgie. Este un moment în care ai putea să crezi că filmul se termină. Mai ales după ce vezi cum Ann se chinuie să se ridice în picioare în situaţia în care toate membrele îi sunt legate. Dacă eşti unul/una dintre spectatorii care trăiesc cu adevărat filmul, s-ar putea să-ţi vină să te ridici de pe scaun şi să mergi să o ajuţi pe protagonistă. Demonstrându-şi geniul, Haneke îi readuce în scenă pe cei doi P. care îşi continuă opera de artă. Iar aici, are loc o pseudorăsturnare de situaţie. Este mai mult o farsă a regizorului, una pe care recunosc, am înghiţit-o cu vârf şi îndesat. Obligând-o pe Ann să spună o rugăciune, Paul are un moment de neatenţie suficient de lung ca să-i permită femeii să îl împuşte pe Peter. Ooo, alt film de genul american bullshit (gândeam eu în acel moment), în care din nou binele învinge răul, bla, bla, bla, Ann saves the day!, bla, bla, bla. Dar NU! Haneke nu e genul ăsta de regizor. Nu îl învie pe Peter, ci pur şi simplu dă timpul înapoi, prin intermediul unei banale telecomenzi mânuite de Paul. Aşa da! Haneke, mi-ai luat o piatră de pe inimă. Drept răsplată pentru gestul nesăbuit, Paul îl scoate din ecuaţie definitv (oricum era inutil) pe George.

Dar execuţiile de până acum nici nu pot fi comparate cu modul în care Paul scapă de Ann. În mijlocul unei discuţii filosofice cu Peter despre realitate, ficţiune, lumi paralele (care face referire şi la raportul dintre spectator şi film; moment în care te întrebi dacă astfel de oameni există şi în realitate) Paul o sărută tandru pe Ann pe obraz şi după ce îi spune Ciao, frumoaso! o împinge cu eleganţă peste bord, câştigând pariul.

Ann: Why don’t you just kill us? / Peter: You shouldn’t forget the importance of entertainment. Şi într-adevăr, Haneke nu o uită, mărturie fiind chiar acest film. [10]

Sieben Tage Sonntag, 2007, 2006 /// Regia: Niels Laupert /// Scenariul: Niels Laupert /// Cu: Ludwig Trepte, Martin Kiefer, Jil Funke /// Durata: 79'

Într-o seară cei doi consideră că trebuie să facă ceva neobişnuit şi se gândesc să facă o crimă. După ce au dat de gust, în nebunia acelor momente şi sub influenţa alcoolului îşi continuă activitatea începută.

Cei doi, mereu mândri de ce au făcut, ajunşi în închisoare, nu regretă deloc fapta comisă.

Deşi bugetul filmului este unul redus, este de admirat faptul că regizorul a reuşit să exprime după lungi cercetări ideea exact cum a vrut-o. Calitatea imaginii nu este extraordinară, nici actorii prea impresionanţi, dar filmul este reuşit, lucrul cel mai important de altfel.

Funny Games U.S., SUA, 2007 /// Regia: Michael Haneke /// Scenariul: Michael Haneke /// Cu: Naomi Watts, Tim Roth, Michael Pitt, Brady Corbet /// Durata: 107'

De ce fac asta? ne întrebăm noi alături de personaje. Şi pe bună dreptate: cei doi blonduţi veniţi după 4 ouă nu sunt nici drogaţi, nici asasini plătiţi, nici membri ai Mafiei, nu sunt gay, nu au fost violaţi de propriile lor mame în copilărie şi nici nu au fost bătuţi cu robinetul de către taţi. Astfel, convenţia noastră despre formele de manifestare ale răului crachează în faţa a doi tinerei îmbrăcaţi într-un alb imaculat, care se distrează numindu-se între ei Beavis şi Butt-head ori Tom şi Jerry. În fapt, ei împreună formează un Jerry sadic ce îşi sufocă fizic şi [mai ales] psihic victimele lor [Tom] în două reprize ce corespund celor două seturi a câte 4 ouă sparte. Simbolic vorbind, oare 4 ouă sparte – 4 victime? Adică mama, tatăl, copilul şi Lucky? Şi, apropo de ouă sparte/ciocnite, nici Hristos nu ar mai îndrăzni să învie dacă ar avea de a face cu cei doi Happy Tree Friends...

Cuibul de viespi, România, 1986 /// Regia: Horea Popescu /// Scenariul: Alexandru Kiriţescu /// Cu: Tamara Buciuceanu-Botez, Gheorghe Dinică, Tora Vasilescu, Ileana Stana Ionescu /// Durata: 115'

Un film lansat acum douăzeci şi doi de ani care reînvie cu succes piesa Gaiţele, a lui Alexandru Kiriţescu.

Regizorul Horea Popescu a adunat nume mari ale cinematografiei româneşti precum: Tamara Buciuceanu-Botez, Gheorghe Dinică, Ileana Stana-Ionescu, Tora Vasilescu, Marin Moraru, Maria Ploae şi Ovidiu Iuliu Moldovan pentru a realiza o satiră despre oamenii şi (i)moralitatea vremii din Bucureştiul de altădată.

Povestea pune accentul pe familie şi pe relaţiile dintre membrii acesteia, în cazul de faţă surprinzând lăcomia dintre fraţi şi meschinăriile de care aceştia dau dovadă. În prim planul filmului stau viespile, trei femei trecute de a doua tinereţe care, deşi vorbesc mult şi fac tot felul de răutăţi, reuşesc să pară simpatice.

Umorul pur românesc şi perstaţia excepţională a actorilor face acest film savuros, deşi scenariul ar avea nevoie de unele modificări pentru spectatorul anului 2008.

Povestea se încheie tragic, cu moartea unuia dintre personaje, însă scena finală petrecută la cimitir, în cavoul familiei dă în grotesc, căci fraţii petrec, cu lăutari, la mormântul surorii lor (vorba aceea: morţii cu morţii, şi viii cu viii!)...

Merită să vedeţi acest film dacă vă plac comediile de moravuri şi umorul uşor critic ( veţi râde cu poftă aproape pe toată durata filmului).

Sieben Tage Sonntag, 2007, 2006 /// Regia: Niels Laupert /// Scenariul: Niels Laupert /// Cu: Ludwig Trepte, Martin Kiefer, Jil Funke /// Durata: 79'

Locaţiile filmării contribuie în mod extraordinar la implementarea ideii de apartenenţă a celor doi protagonişti la o lume deteriorată. Dorinţa de afirmare şi de câştigare a respectului celor din jur, conduce la săvârşirea unor fapte josnice de către cele două personaje, care prin felul de a reacţiona, de a vorbi şi de a se comporta conturează tipologiile perfecte pentru categoria tinerilor teribilişti. Întreaga acţiune este clădită pe ideea de evoluţie în comportamentul uman . Dacă la început Adam este băiatul cât de cât liniştit iar Tommek un rebel, în cele din urmă Adam va reuşi chiar să îl sperie pe Tommek prin faptele şi comportamentul său.

Vandalismul, alcoolul şi drogurile. sunt tratate precum orice banalitate iar deciziile de a săvârşi diferite acţiuni sunt luate în necunoştiinţă de cauză. Pornind de la un simplu pariu pus la beţie, cei doi ajung să ucidă cu o sete demonica, doar pentru a-şi demononstra faptul că pot să o facă.

În fiecare zi e duminică este un film violent, cu fapte şocante bazate pe întâmplări reale. Tânărul regizor german Niels Laupert, a optat pentru o producţie neconvenţională, ce nu urmează rigorile filmelor produse de Hollywood. Nu s-a oprit la o clasică demascare a criminalului, ci a ţinut să prezinte o faptă reală asa cum s-a întâmplat: din momentul plănuirii, la cum a fost realizată, iar în cele din urmă concluziile acesteia.

Niels Laupert a reuşit să surprindă cu măiestrie banalitatea setei de violenţă, a faptului că un astfel de act brutal poate fi comis făra să existe vre-un motiv anume.

Deşi filmul a fost realizat cu un buget restrâns, iar filmările s-au întins pe o perioadă de doar şaisprezece zile, producţia se bucură de un succes destul de mare obţinând nominalizări şi premii în cadrul festivalelor internaţionale de film.

Tache, România, 2008 /// Regia: Igor Cobileanski /// Scenariul: Mara Nicolescu /// Cu: Mircea Diaconu, Constantin Drăgănescu, Mara Nicolescu, Radu Gabriel, Gabriel Spahiu, Gabriela Butuc, Nicodim Ungureanu /// Durata: 76'

Filmul lui Cobileanski nu îşi propune multe; nu se vrea un blockbuster, fiind conceput pentru micul ecran, după cum a recunoscut şi echipa de filmare. Rămâne, însă, o comedie de moravuri reuşită. Avem un Mircea Diaconu [pe post de Tache] blajin, cinstit, aşa cum ne place să îl ştim, singurul gropar dintr-o urbe X, cu o singură dorinţă: să fie îngropat cât mai frumos, cu dric de prinţesă, cu alai, cu coroane multe, cu pomană mare ş.a.m.d. Avem prietenul său de table, singur şi el, fost mare petrecăreţ care abia aşteaptă să reintre în branşă, puţin superficial. Apoi prostituata în căutare de văduvi bogaţi [Mara Nicolescu, care semnează şi scenariul], şeful barului La poarta Raiului, beţivan notoriu, cu soţie plină de copii şi cicăleli; reporterul băgăreţ, patronul firmei de pompe funebre – speculant, profitor, incult –, fiul patronului, total opus lui, care vrea să preia afacerea tatălui etc. Peste toate, povestea unui gropar care nu a făcut nimic înălţător în viaţă, pentru că nu i s-a cerut, însingurat din cauza ingratei sale meserii şi care încearcă să imortalizeze amintirea sa în conştiinţa oamenilor.

Tache arată şi e construit ca o piesă de teatru, iar acesta e atuul şi defectul său. Pe de o parte, teribil de amuzant, fin construit – deloc trivial, ţinând cont de ingredientele sale [amintesc scurt: moarte, beţivi, prostituţie]. Pe de altă parte, cu toate răsturnările de situaţie tipice comediei, e uneori dureros de previzibil, alteori prea sumar, superficial [prostituata devine brusc fată de casă după ce proprietarul barului îi arată fiola într-un tufiş... la rândul său, acesta se lecuieşte de patima pentru alcool... I mean, c’mon!]. Totuşi, un film isteţ, peste Vacanţa Mare, peste un Divertis tot mai obosit; de fapt, cu mult peste orice sitcom românesc şi nimic mai mult. Dar nici nu trebuie. [7]

Mrs. Harris, SUA, 2005 /// Regia: Phyliss Nagy /// Scenariul: Shana Alexander, Phyliss Nagy /// Cu: Annette Bening, Ben Kingsley, Cloris Leachman /// Durata: 95'

Deşi este o adevarată dramă, filmul este nelipsit de faze comice, de-a dreputul fantastice. Spre exemplu, o scenă de sex, care în majoritatea filmelor este tratată siropos, se dovedeşte a fi în acest film foarte seacă, devenind de-a dreptul hilară: totul pare că se produce mecanic, doctorul denotă un aer accentuat de timiditate, iar pe tot parcursul actului, dă instrucţiuni, ca şi cum totul s-ar desfăşura în paşi foarte exact calculaţi. Coloana sonoră a filmului se mulează perfect cu tema filmului, incluzând piese ca Loving You - Minnie Ripperton, Can’t Take My Eyes Off You- Andy Williams sau It Must Be Him- Vikki Carr. Cât despre aprecieri critice, filmul a fost nominalizat la aproape toate categoriile premiilor Emmy, la Golden Globe, însă nu a câştigat decât un premiu. Un fapt care a stârnit controverse este nominalizarea actriţei Ellen Burstyn la premiile Emmy pentru o apariţie în film de doar 14 secunde.

Doamna Harris este un film care merită văzut, pentru că iese din tiparele clasice legate de structură, prezintă complex şi complet povestea adevăratei doamne Harris îmbinată într-o manieră inedită. Evoluţia, sau mai bine zis involuţia protagonistei şochează şi pune un semn de întrebare: femeile geloase reprezintă un pericol de moarte?

Goya's Ghosts, SUA-Spania, 2006 /// Regia: Milos Forman /// Scenariul: Milos Forman, Jean-Claude Carrière /// Cu: Javier Bardem, Natalie Portman, Stellan Skarsgard, Randy Quaid /// Durata: 113'

Nu ştiam de la ce să mă aştept când am văzut afişul filmului Fantomele lui Goya, dar am considerat că cele câteva rânduri foarte scurte dintr-o revistă sunt oarecum convingătoare. Aşa că m-am aşezat cuminte pe scaun şi am aşteptat începutul.

Filmul regizat de Milos Forman este împărţit în două etape. Prima este legată de perioada Inchiziţiei, de cum erau trataţi oamenii. Este scos în evidenţă comportamentul bisericii faţă de cei care îi credeau protestanţi sau iudei şi felul cum îi convingeau pe credincioşi să mărturisească ceea ce dorea biserica să audă.

Oamenii influenţi se descoperă cum sunt văzuţi cu adevărat prin portretele lui Francisco Goya. Viaţa unei tinere (Natalie Portman) este salvată de pictor prin eforturile lui, care după ce o pictează rămâne fermecat de frumuseţea fetei.
A doua etapă a filmului se petrece după 15 ani, când spaniolii aflaţi la putere blamează Inchiziţia. Chiar dacă suferise un accident şi devenise surd, Goya s-a bucurat mereu de faptul că încă putea să vadă şi să picteze. El nu a renunţat la salvarea vieţii tinerei acum dărâmată de chinurile Inchiziţiei.

Minciuni, trădări, adevăruri, pedepse bine meritate, lacrimi, clipe savurate cu sufletul la gură alcătuiesc perfecţiunea acestui film. Coloana sonoră impresionantă, actori profesionişti fac ca filmul să rămână bine întipărit în mintea spectatorilor. Credeţi-mă, nimic nu se compară cu feţele şocate ale celor din sală, aplauzele finale şi împietrirea oamenilor pe scaune după film. Parcă au înlemnit de tot fără cuvinte unde s-au aşezat. Concluzia? Ridicaţi-vă de la calculator si mergeţi la cinematograf! Un film ca ăsta MERITĂ VĂZUT!

Goya's Ghosts, SUA-Spania, 2006 /// Regia: Milos Forman /// Scenariul: Milos Forman, Jean-Claude Carrière /// Cu: Javier Bardem, Natalie Portman, Stellan Skarsgard, Randy Quaid /// Durata: 113'

Fantomele lui Goya debutează prin plasarea acţiunii undeva în anul 1792, în Spania aflată sub dominaţia inchiziţiei. Anumite aspecte ale acelei perioade erau împotriva ideologiei conducerii ecleziastice, inchizitorii fiind nevoiţi să ia măsuri radicale pentru inlăturarea posibilelor ameninţări.

Pictorul spaniol Francisco Goya, ale cărui lucrări sunt descrise de Inchiziţia spaniolă ca ilustrând o realitate mult prea malefică, este pictorul familiei regale. Apărat fiind de către unul din oamenii celor de la conducere, Goya ajunge să devină obsedat de unul din subiecţii portretelor sale, Inés Bilbatua, pentru care ar fi în stare să facă orice. Aceasta cade pradă Inchiziţiei nejuste, fiind condamnată pe nedrept, supusă torturii, ilustrând în cele din urmă prin rolul ei ideea degradării umane. Întreg filmul este construit pe ideea de opozitie, principalele aspecte antitetice fiind: viaţa şi moartea, evoluţia şi degradarea umană, bogăţia şi sărăcia, puterea şi slăbiciunea, etc.

Filmul prezintă cursiv derularea evenimentelor istorice, prezentând intr-un mod accentuat influenţa pe care felul de guvernământ o are asupra societăţii. Culoarea de epocă este redată într-un mod plăcut, însă din punct de vedere fonetic al limbajului personajelor, veţi avea uneori tendinţa de a uita de faptul că acţiunea se petrece într-adevăr în Spania. Originile actorilor trădează pronunţia făcând mai dificilă plasarea acestora în rolul personajelor.

O altă bulină neagră ar putea constitui alegerea titlului pentru acest film. Pictorul Francisc Goya este într-adevăr un personaj important în film, însă nu se poate spune că este tocmai piesa principală. Acţiunea se focalizeaza mai mult pe aspectele religioase ale epocii, pe modul în care societatea este influenţată de conducerea din vremea respectivă, acţiunile personajelor fiind doar rezultatul formei de conducere.

In ansamblu, filmul este unul cu adevărat dramatic, ce prezintă realităţile secolelor XVIII-XIX într-un mod dur însă pe alocuri ironic.

Fantomele lui Goya surprinde mai mult decât societatea sau religia, intersectându-se pe alocuri cu cu literatura şi cu muzica secolului respectiv, fiind un film ce îmbina o multitudine de tematici culturale.