Eu, tu şi toţi cei pe care îi ştim [2005]

Me and You and Everyone We Know, SUA, 2005 /// Regia: Miranda July /// Scenariul: Miranda July /// Cu: John Hawkes, Miranda July, Miles Thompson /// Durata: 91'

La Me and You and Everyone We Know am zâmbit încontinuu, cum n-am mai păţit de la hârjoneala vizuală a lui Michel Gondry, La science des rêves. Filmul debutantei Miranda July e o mică bijuterie de cinema în ritm IDM (coloana sonoră e compusă de Michael Andrews) ce mişcă haotic şi încrucişează în spaţiu, ca pe nişte seminţe de păpădie purtate de vânt, personaje care de care mai ciudate (şi mai adorabile!). Sigur, e uneori zăpăcit/zăpăcitor, alteori cade în penibil, dar, asemenea poeziilor din adolescenţă, scrise în caiete secrete, bine ascunse de văzul tuturor, e sincer şi sufletist. Îmi vine imediat în minte scena cu punga cu apă (în care se găsea un peştişor auriu nu prea norocos) uitată pe capota unei maşini în mişcare, pe autostradă - ochii personajelor (şi, implicit, ai mei) erau aţintiţi asupra peştişorului care ar fi murit dacă maşina ar fi încetinit (oricum s-ar fi terminat toată situaţia, eram cu toţii împreună în asta...). Sau scena genială de pe messenger, cu băieţelul doritor de back and forth tip )) <> (( forever. Precum şi alte momente dintr-un film în care nu se întâmplă mai nimic şi-n care se întâmplă totul. Verdict? Macaroni! Vedeţi filmul şi o să înţelegeţi şi de ce. [7]

Un câmp ars de soare, pustiu, liniştit. O autostradă abandonată ce taie câmpul cu precizie de chirurg. Pe marginea ei, o casă cu grădină. Casa unei familii ai cărei membri ai zice că sunt pe alkaline (cu alte cuvinte, nişte smintiţi). Deja sună ciudat. Ceea ce e şi mai ciudat e că te-ai aştepta să meargă totul înspre prost din cauza relaţiilor lor dereglate, ori ceea ce distruge echilibrul şi aşa firav din sânul Li-Ion al familiei e momentul în care lucrările la autostradă se reiau şi şoseaua este pusă în funcţiune. Treptat, traficul, maşină cu maşină, devine un soi de picătură chinezească modernă - violentă, poluată, de proporţii uriaşe. Fireşte, titirezii francezi personajele o iau pe arătură. Nefireşte, în loc să-şi caute caute liniştea altundeva, îşi concentrează întreaga energie spre a găsi, finalmente, fel de fel de soluţii amuzanto-aiuritor-inventive la problema rutieră (de parcă ar fi singura...) şi a se epuiza reciproc (asta da surpriză!). Recunosc că nu mi-am dat seama care era faza: filmul e despre cât de enervanţi sunt francezii sau despre societatea actuală, tot mai agresiv-invazivă? Recunosc şi că n-am fost niciodată un fan al road movie-urilor indie, cu familii disfuncţionale, ori cel de faţă e şi al naibii de ciudat: stă prea mult pe loc! [6]

Cea mai fericită fată din lume e un film românesc bun. În primul rând, nu e despre nenorocirile comunismului (ura! ura! ura!), ci vine cu un subiect (frutti) fresh: Delia (interpretată de o Andreea Boşneag foarte à l'aise), o tinerică timidă şi provincială, a câştigat o maşină în urma unei campanii promoţionale la un sortiment de sucuri, aşa că a venit la Bucureşti cu părinţii pentru a filma un testimonial şi a-şi ridica premiul. Apoi, îl reabilitează pe Vasile Muraru, un actor ce căzuse într-un con de umbră datorită direcţiei ţocian-paladiene pe care o abordase în ultimii ani: e savuros ca tată al Deliei, în încercările lui de a-şi convinge fiica să-i permită să vândă maşina şi să investească banii obţinuţi într-o pensiune. Dap, Delia nu are parte de fericirea multifruct promisă, ci ajunge în stadiul de bilă de pinball între colegii care o aşteaptă acasă, ca să fie scoşi la plimbare cu premiul cel pe roţi, părinţii care văd în vânzarea maşinii o soluţie la ieşirea din criza financiară (prin care trece familia, şi nu lumea!) şi toţi cei de la filmare - make-up artişti, cameramani, regizori, piarişti şi alţi băgători de seamă -, grăbiţi, neatenţi, mai degrabă având interese decât dorinţa de a ajuta. În ciuda unor scene uşor diluate, povestea Deliei e înduioşătoare: îţi fură zâmbete complice în ciuda subiectului trist pentru că, nu-i aşa, cu toţii am avut parte la un moment dat de ieftinele şantaje emoţionale ale părinţilor (cu clasicele replici ne-am sacrificat ca să nu-ţi lipsească nimic sau o facem pentru binele întregii familii, pentru binele tău sau dacă nu faci aia nu mai ai nimic de-a face cu noi!). Dar nu mă mai lungesc: trailerul de mai jos e destul de elocvent în ceea ce priveşte cel mai fericit film românesc al ultimilor ani (sic!). [7]

Flori frânte [2005]

Broken Flowers, SUA, 2005 /// Regia: Jim Jarmusch /// Scenariul: Jim Jarmusch /// Cu: Bill Murray, Jeffrey Wright, Julie Delpy, Sharon Stone /// Durata: 106'

Un film despre o misterioasă scrisoare roz care îl informează pe Don Juan-ul pensionat, dar încă celibatar Don Johnston (Bill Murray) că are un fiu de 19 ani şi care declanşează o epopee a scormonirilor în zadar în trecutul propriu, în căutarea unor indicii relevante. Un film cu mult roz - plasat delicat în numeroase detalii: flori, halate de baie, cărţi de vizită, maşini de scris - despre cât de puţin roz e viaţa. Un film cu şi despre faţa lui Bill Murray, care aici e mai neclintită, mai plictisită (şi, paradoxal, mai expresivă!) ca niciodată. Un film cu şi despre treningurile cu dungi pe care le poartă Bill Murray şi-n care găseşti mai multă viaţă decât în toate personajele din film la un loc. Un film despre un microunivers (populat de fel de fel de oameni ciudaţi şi roz) pe care îl descoperi odată cu personajul lui Murray şi din ale cărui reguli, direcţii sau jocuri înţelegi la fel de multe dacă ai scoate capul pe geam în Piaţa Gării din Cluj, în amiaza/agitaţia mare. C'est la vie, cu toate impreciziile ei. [7]

În timp ce falia dintre Occident şi Orient continuă să se lărgească treptat, Persepolis oferă un unghi de abordare foarte personal (dar matur), foarte sincer (dar păstrând echilibrul), debordând de umor (dar fără să cadă în frivolitate) asupra schimbărilor majore din istoria recentă a Iranului. Transpunând cinematografic romanul (autobio)grafic al lui Marjane Satrapi, face numeroase legături între evoluţia (?!?) politică a Iranului şi maturizarea micuţei Marjane, din perspectiva căreia sunt analizate frământările unei ţări aflate la locul şi timpul nepotrivit în istorie. Întocmai ca mintea unui copil, Persepolis funcţionează îngroşând (ajutat fiind şi de stilul animaţiei) toate aspectele aventurilor lui Marjane între Teheran, Viena şi Paris. O vedem, astfel, pe tânăra iraniancă abordată pe stradă fie de vânzători clandestini, spre a-i vinde casete şi discuri cu ABBA, Iron Maiden sau Jichael Mackson, fie de susţinători vehemenţi ai regimului, care ar tăia şi-n carne vie pentru a-i da o lecţie despre însemnele decandenţei occidentale. La final, nu vei putea decât să te întrebi: ce e mai ridicol, un Orient zbuciumat de războaie şi totuşi mărinimos, plin de speranţă sau Occidentul modern (?!?), comod, atât de autosuficient? [9]

Singurul film de la TIFF la care nu am rezistat până la capăt. Pe hârtia aperiTIFF-ului, povestea lui Rafa, un puşti acneic care şi-a pierdut virginitatea, dar care nu a sărutat altceva decât mâna proprie şi o plăcintă, părea, dacă nu amuzantă ori, de ce nu, chiar dramatică, măcar colorată. Ei bine, Acnee nu a fost... nicicum. Rafa e un personaj steril: monoton, mereu absent, cu reale probleme de integrare ( - Ce faci, Rafa? - Bine. / - Vii cu noi în excursie, Rafa? - Nu. / - Ce ai de gând să faci cu banii ăia, Rafa? - Nimic.), care arată ceva urme (foarte!) vagi de entuziasm doar atunci când e vorba de blonda pe care o place (deşi, în loc să-i cumpere nişte flori fetei, îşi cheltuie banii într-un bordel, unde e client fidel) şi care, una peste alta, e la fel de simpatic şi de expresiv ca o sfeclă. Şi aşa e şi filmul. [5]

Il divo, Italia, 2008 /// Regia: Paolo Sorrentino /// Scenariul: Paolo Sorrentino /// Cu: Toni Servillo, Anna Bonaiuto, Piera Degli Esposti /// Durata: 110'

Un film tupeist, stufos şi bine articulat, Il divo, lasă în urma vizionării păreri multiple, controversate chiar. Datorită complexităţii şi încărcăturii cu date istorice exacte şi jocuri dure din culisele scenei politice, filmul poate părea greu de digerat.

Salvarea?

Ritmul alert, care te ţine treaz, cu respiraţia la gură până în ultimul moment, cadre perfecte, gândite până la ultimul detaliu, muzică din genuri diferite (pop, pop-rock, italiană, clasică etc.) mulată bine pe fiecare scenă. Personajele sunt, de asemenea, monumentale, iar relaţiile dintre ele sunt cât se poate de bine definite. Avem caractere puternice, avem pioni, trădători şi avem oameni din umbră - păpuşarii. Sună cunoscut? Să aducă, oare, a mireasmă de scenă politică? Se prea poate. Veţi putea vedea cum această sferă poate uşor interacţiona cu biserica, afacerile şi mafia.

CONŢINUT

Filmul se axează pe întâmplările din perioada celui de-al şaptelea guvern consecutiv Andreotti. Politicianul mereu vorbeşte în maxime şi parabole, reuşind să-şi facă din această obişnuinţă un scut şi o tehnică senzaţională de intimidare a interlocutorilor. Poartă constant o mască de om rece, vigilent, cu o minte ascuţită. Nimeni nu reuşeşte să-l citească, motiv pentru care pare de neatins. De cei din opoziţie este respectat şi luat ca exemplu, iar când pierde alegerile pentru preşedinţie, reuşeşte să nu schiţeze nici măcar un gest de tristeţe ori umilinţă.
Datorită poveştii care stă sub întrebarea dacă Andreotti are legătură ori, dimpotrivă, este temut de mafie, imaginea reală a personajului rămâne neclară. Filmul abordează tehnici de redare realiste prin crearea perspectivei de omniscienţă. Excepţie face monologul de forţă, când explică nevoia de sacrificii de orice natură pentru binele maselor. De aici, vine întrebarea: este el responsabil pentru moartea jurnalistului Mino Pecorelli? Acest moment al confesiunilor de idei este singurul care ne duce într-un spaţiu uşor subiectiv al personajului. Îl consider punctul cel mai puternic al filmului.

Multele suişuri şi coborâşuri de ritm ale proiecţiei creează tensiune şi lasă impresia apariţiei unui pericol iminent. Iar multele crime din jurul lui Giulio Andreotti sugerează mereu că acesta ar fi următorul pe listă. Scenele care şochează sunt cele în care vedem o faţă umanizată a protagonistului: afecţiunea afişată în faţa soţiei când se ţin de mână şi confesiunile pe plan sentimental, apoi politic, redate în monolog (al cărui loc poate ar fi fost mai potrivit în final??).

Misterul rămâne nedesluşit în final: este Andreotti un călău sau doar o victimă a întâmplărilor din jurul său? [9/10]

Man on Wire, Marea Britanie, 2008 /// Regia: James Marsh /// Scenariul: Philippe Petit /// Cu: Philippe Petit, Jean François Heckel /// Durata: 94'

Pentru necunoscători, pot spune doar că filmul în sine este o experienţă unică, încărcată la maximum cu emoţie. Este pur şi simplu unul din acele lucruri care îţi schimbă sau îţi întăresc brusc idei, concepţii şi chiar sentimente. N-am putea caracteriza protagonistul, fie în glumă, fie mai în serios, altfel decât ca pe un om cu un curaj nebun. Ori ca pe unul săvârşind o nebunie curajoasă. Dar dacă de aceste două atribute este nevoie pentru a-ţi vedea visul împlinit cu ochii… nu văd de ce nu… [9]

Cendres et sang, Franţa-România-Portugalia, 2009 /// Regia: Fanny Ardant /// Scenariul: Paolo Sorrentino, Fanny Ardant /// Cu: Ronit Elkabetz, Tudor Aaron Istodor, Abraham Belaga, Marc Ruchmann, Olga Tudorache, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Andrei Finţi /// Durata: 105'

Totuşi, dialogul întortocheat, ezitant, pe alocuri artificial are şi un efect pozitiv, dacă vă vine să credeţi: combinat cu imaginile atent construite de Gerard de Battista, care reuşeşte să găsească mereu perspective şi culori interesante, sugestive (Cendres et sang e filmat aproape în întregime în zona judeţului Harghita, apropo), creează o atmosferă stranie, de dureroasă instabilitate ce-mi aminteşte de povestirile lui Eliade. Dar dacă în cazul autorului român, ceva fantastic se întâmpla până la ultimul punct, în Cendres et sang, în momentele aşa-zis dramatice, lumea abia se abţinea să nu râdă...

Zombie Infectors 3, România, 2008 /// Regia: Nicolae Constantin Tănase /// Scenariul: Raluca Mănescu /// Cu: Andrei Grosu, Gabi Balint, Speranţa Ganeci /// Durata: 12'

Ce se întâmplă exact e indicat să vedeţi cu proprii voştri ochi. De ce? Pentru că este vocea unui nou val de oameni cu idei, regizori tineri, care promit ceva mai mult decât reconstituiri în lanţ a pieselor din puzzle-ul regimului comunist. Unii ne-am săturat! Îmi permit să declar că poate fi chiar o reinventare (aici, o întoarcere la sursele vechi ale cinematografiei) a artei filmului românesc prin spargerea liniilor realismului de care s-a abuzat atât în ultimii ani. Să fie, oare, un pas spre întoarcerea la filmele care ne mint frumos? Să sperăm că da. Aceasta, deoarece, pe lângă tehnici bune, şi imaginaţia este un semn al potenţei intelectuale, creatoare. [9]

Pentru el, România, 2008 /// Regia: Stanca Radu /// Scenariul: Stanca Radu, Elisabeta Manea /// Cu: Andreea Gramoşteanu /// Durata: 9'

A Festa da Menina Morta, Brazilia, 2008 /// Regia: Matheus Nachtergaele /// Scenariul: Hilton Lacerda, Matheus Nachtergaele /// Cu: Jackson Antunes, Juliano Cazarré, Daniel de Oliveira /// Durata: 115'

Sărbătoarea fetiţei moarte este o ecranizare în regia lui Matheus Nachtergaele, care a dat startul competiţiei de lung-metraje din cadrul TIFF 2009. Reacţiile publicului au oscilat între amuzament şi consternare, de unde deducem că filmul poate fi unul de nişă.

POVESTEA
Film brazilian, Sărbătoarea fetiţei moarte, cu acţiunea concentrată într-o comunitate amazoniană, mai exact, poziţionată pe cursul superior al râului Negro, prezintă o poveste complexă şi profundă aflată la cumpăna dintre misticism şi realism.

În ultimele 2 decenii, comunitatea comemorează anual Ziua fetiţei moarte. Evenimentul se produce cu fast, bucurie şi binecuvântări, fapt ce contravine unui singur personaj, Tadeu, fratele fetiţei, de unde reiese conflictul central al poveştii. Acest personaj este singurul dintre băştinaşi, care îşi păstrează luciditatea, motiv pentru care destinul său devine o dramă.

La polul opus al dramei lui Tadeu se află Santihno (Sfânţelul), personajul central şi motivul demarării sărbătorii locale. El este cel căruia i-a fost adusă rochiţa fetiţei dispărute şi care a devenit vocea presupusei moarte. Statutul său de sfânt mai este susţinut şi datorită distincţiei sale prin culoarea albă a pielii faţă de ceilalţi, băştinaşii. Dincolo de aura pe care cei din jur i-o atribuie, personajul este o marionetă a credinţelor comunităţii şi a propriului său tată, care-l subjugă sexual. Omuleţul Santihno nu este decât un bărbat-femeie, cu un comportament violent, isteric şi labil. Pierderea mamei este o altă amprentă profundă, refulată, a cărei răbufnire coincide cu un colaps existenţial. Va fi primul an în care vocea fetiţei nu se va auzi.

PARADOX
Povestea ecranizării lui Matheus stă sub semnul a două paradoxuri: cel religios şi cel psihologic.
Este foarte curios cum mici comunităţi din sânul unei culturi bazate puternic pe creştinism, pot cădea atât de uşor în ce s-ar numi păgânism: crearea de noi idoli (rochiţa sfâşiată a fetiţei devine o icoană, iar mesagerul un sfânt). Apoi, la fel de interesant e cum o întâmplare tristă, dramatică devine un prilej de bucurie, chiar şi pentru cea care a rămas fără unul dintre copii. Această mamă, bătrână şi senilă, este purtată precum un soi de fecioară Maria pe braţele unor apostoli.

PUNCTE TARI
Sărbătoarea fetiţei moarte, deşi nu se află printre cele mai bune filme braziliene de până acum, excelează prin jocul actorilor. Personajele create sunt credibile, puternice, realiste şi crează o atmosferă vie, fluidă. Santihno este un personaj complex cu oscilări de comportament şi statusuri umane multiple, care devin clare, bine comunicate. Apogeul personajului este atins într-o scenă care aminteşte de Volvere, cu motivul revenirii mamei pierdute. [7]

A Complete History of My Sexual Failures, Marea Britanie, 2008 /// Regia: Chris Waitt /// Cu: Chris Waitt, Alexandra Boyarskaya, Danielle McLeod, Olivia Trench /// Durata: 90'

Toate aceste lucruri transformă o bună parte a filmului într-o experienţă comică, însă această tonalitate nu se regăseşte pe toată durata filmului; regizorul ajunge la un punct în care abordează teme mai profunde, ca implicarea într-o relaţie.

În mod cert documentarul se vrea a fi o adevarată lecţie prin prezentarea şi enumerarea lucrurilor din categoria AŞA NU în ceea ce priveşte relaţiile. [8]

La nana, Chile-Mexic, 2009 /// Regia: Sebastián Silva /// Scenariul: Sebastián Silva, Pedro Peirano /// Cu: Catalina Saavedra, Claudia Celedón, Alejandro Goic /// Durata: 117'

Este povestea unei femei care a petrecut o mare parte din viaţa ei izolată de lume, optând să trăiască împreună cu alte familii. Este drama unei femei care este în căutarea unui model, unui prieten, în căutarea simpatiei celor din jur. Pe lângă momente într-adevăr dramatice, filmul conţine numeroase secvenţe comice. Aţi mai văzut vreodată o bătrână morocănoasă încercând să se urce pe acoperişul casei ajutându-se de grilajul din faţa geamului? Aţi mai văzut lupte între două femei în vârstă? Cum vi se pare ideea unui Macaulay Culkin, în variantă feminină, la vârsta de aproximativ 60 de ani? Sună bine? Vedeţi filmul! Merită. [9/10]

DeUsynlige, Norvegia, 2008 /// Regia: Erik Poppe /// Scenariul: Harald Rosenløw-Eeg /// Cu: Pål Sverre Valheim Hagen, Trine Dyrholm, Ellen Dorrit Petersen /// Durata: 121'

Construit din două părţi, Ape Tulburi prezintă într-o primă fază povestea lui Jan (Pål Sverre Valheim Hagen). Acesta, adolescent fiind, ajutat de un prieten, vrea să facă rost de bani. Lucrurile nu merg conform planului, Jan este recunoscut în timpul faptei de băiatul lui Agnes, care, speriat fiind, fuge, se împiedică şi se răneşte grav la cap. Panicat, Jan îl îneacă.

Câţiva ani mai târziu, în urma unei comportări exemplare, Jan este eliberat din închisoare, se întoarce acasă şi se angajează ca organist tocmai la o biserică. Totul merge bine pentru el, reuşind treptat să-şi întemeieze o nouă viaţă: îşi găseşte un apartament, se îndrăgosteşte de preotul bisericii (o femeie, staţi liniştiţi), mamă singură (Ellen Dorrit Petersen) a unui copil foarte asemănător celui pe care Jan l-a omorât. Bineînţeles că ceva trebuie să meargă prost, astfel că nu trece mult timp şi adevărata identitate a lui Jan este scoasă la iveală. Iar aici începe ce-a de-a doua parte, concentrată asupra lui Agnes.

Trine Dyrholm face un rol de excepţie în interpretarea mamei traumatizate de pierderea copilului. Asemenea lui Jan, şi aceasta încearcă să-şi refacă viaţa. La o primă vedere, pare că şi reuşeşte. Dar în momentul în care vede că cel care i-a luat băiatul e liber, o ia razna. Într-un mod foarte serios. Climax-ul este atins la final, unde poveştile paralele ale celor doi fuzionează, având loc o confruntare plină de tensiune.

Deşi este o poveste clasică despre îndreptare, (Boy A şi The Woodsman sunt doar două filme care tratează acelaşi subiect) filmul se ridică peste nivelul altor producţii din această categorie datorită jocului actorilor, dar şi a regiei. Filmul lasă loc la interpretări (care nu vor fi puţine), datorită finalului deschis; nu are neapărat un happy-end, dar probabil va reuşi să te facă să mai stai câteva secunde (poate chiar minute, dacă eşti mai sensibil/ă) pe scaun şi să ieşi cu zâmbetul pe buze din cinematograf. Ceea ce e sigur e că te va pune pe gânduri o vreme. [8]

FilmeFobia, Germania-Brazilia, 2008 /// Regia: Kiko Goifman /// Scenariul: Kiko Goifman, Hilton Lacerda /// Cu: Hilton Lacerda, Jean-Claude Bernardet, Livio Tragtenberg /// Durata: 80'

O femeie imobilizată într-un scaun, obligată să urmărească un melc ce se apropie (în ritm de picătură chinezească) de faţa ei pe o sârmă. O altă femeie, goală, lăsată să atârne de nişte cabluri, în timp ce maşinuţe teleghidate dotate cu dildo-uri pe post de lăncii mişună pe sub ea. Un bărbat acoperit, din cap până-n picioare, cu bucăţi de pâine, introdus forţat într-o cuşcă plină ochi de porumbei înfometaţi.

Toate pentru acest making of de pseudocumentar, toate pentru deconstrucţia unor temeri cât se poate de reale (experimentul neobişnuit al lui Kiko Goifman porneşte de la ideea că obţii o imagine autentică, netrunchiată doar confruntând omul cu fobiile sale) - deci toate pentru imaginea adevărată. Altfel spus, FilmFobia explorează câmpul minat al fobiilor dintr-o perspectivă pur estetică. Cel puţin în teorie...

Sincer, mi-e cumva frică să judec bizarul eseu cinematografic al lui Goifman. Chiar nu ştiu cum să-l cataloghez. E masochist? Şocant la modul gratuit? Estetic?!? Sau grotesc? Un lucru e sigur: e şocant. Tocmai de aceea, nota de la capătul acestei cronici nu reprezintă decât valoarea pe scara Richter înregistrată în stomacul meu la momentul vizionării filmului. [6]

Alle Anderen, Germania, 2009 /// Regia: Maren Ade /// Scenariul: Maren Ade /// Cu: Birgit Minichmayr, Lars Eidinger, Hans-Jochen Wagner /// Durata: 119'

Alle Anderen, Germania, 2009 /// Regia: Maren Ade /// Scenariul: Maren Ade /// Cu: Birgit Minichmayr, Lars Eidinger, Hans-Jochen Wagner /// Durata: 119'

Sigur, cronicarii adevăraţi vor goni urşi de aur pe pereţi vorbind de punerea graţioasă în lumina gălbuie din Sardinia a dinamicii unei relaţii în lumea de azi, a mişcării brauniene a emoţiilor dintre parteneri, despre acel dans dintr-o relaţie de dragoste, cu paşi făcuţi înainte şi înapoi, pe rând, de ambii parteneri, despre dozarea perfectă, realistă a raporturilor dintre Chris şi Getti, care, deşi atât de diferiţi, se scaldă într-o fericire absolută (care mai târziu în film va fi tulburată de întâlnirea cu Hans şi Sana, fapt ce va produce un punct de cotitură între în ritualurile secrete şi obiceiurile lor caraghioase). Adânc, prea adânc pentru mine... Eu unul doar aşteptam, la fel ca roşcata din film, să i se facă rău la aia gravidă şi să se ducă acasă şi să se încheie filmul, ca să putem, la rândul nostru, noi, spectatorii, să ieşim şi noi învârtindu-ne din Republica. [4]

Gitmek: Benim Marlon ve Brandom, Turcia, 2008 /// Regia: Huseyin Karabey /// Scenariul: Ayça Damgaci, Huseyin Karabey /// Cu: Ayça Damgaci, Hama Ali Kahn, Cengiz Bozkurt /// Durata: 92'

În paralel, Hama Ali încearcă şi el să părăsească oraşul în care locuieşte. Trimite filmări iubitei sale, asigurând-o că se vor întâlni cu bine, fiind dispus să treacă graniţa chiar şi în mod fraudulos pentru a o revedea. Momentul traversării munţilor înzăpeziţi este filmat de către Hama Ali în scopul de a-l trimite iubitei sale.

...dar oare va ajunge filmarea la ea?

Filmul conţine scene impresionante, extrem de realiste: peisaje, adevăruri şi situaţii reale din viaţa de zi cu zi a oamenilor din aceste regiuni, surprinzând sărăcia şi condiţiile de viaţă aşa cum sunt, iar povestea celor doi impresionează prin simplitatea redării, prin realism. [8/9]

JCVD, Belgia-Franţa-Luxemburg, 2008 /// Regia: Mabrouk El Mechri /// Scenariul: Frédéric Benudis, Mabrouk El Mechri, Christophe Turpin /// Cu: Jean-Claude Van Damme, François Damiens /// Durata: 97'

Foarte pe scurt: Jean Claude Van Damme se află la capătul puterilor datorită colapsului financiar, carierei de mult apuse şi datorită luptei acerbe pentru custodia fetiţei lui. Revenit pe plaiurile natale, în Belgia, acesta este implicat într-un jaf armat în care întreaga nelegiuire îi este înscenată.

O vedetă hollywoodiană de la care nu te-ai aştepta la un monolog, un poliţist dedicat meseriei dar depăşit de situaţie, o succesiune a evenimentelor interesant prezentată şi un jaf armat fac ca filmul JCVD să te pună pe gânduri.

Nicidecum nu e vorba despre reflectarea asupra vieţii, cunoaşterea de sine, drama personajelor, ci o pură curiozitate: Oare marele actor din categoria clasică action- star chiar nu mai are bani din care să se întreţină, oare chiar are o situaţie familiară distrusă, oare monologul lui din film e realitate sau ficţiune? Cam în stârnirea acestor întrebări stă şi unicitatea filmului.


În altă ordine de idei, personajele sunt destul de puternic conturate. Avem, aşadar, poliţistul devotat şi depăşit de situaţie, agitat, aproape disperat de neputinţa care îl ţine în loc cu mâinile legate, avem un bandit psihotic, un criminal patologic, un dement cu o armă în mână lipsit de sentimente şi umanitate şi îl avem pe Jean-Claude Van Damme jucându-se pe sine (care chiar şi acum joacă prost) sau poate doar un alt rol, o posibilă realitate a vieţii eşuate a unei vedete hollywoodiene.

În timp ce planul exterior, adică anturajul lui Van Damme, omul, nicidecum actorul, glorifică vedeta, îl ridică pe un piedestal pentru faptul că a fost (este) reprezentantul Belgiei la Hollywood, în plan interior, în mintea lui Van Damme se cristalizează o altă idee: Sunt un ratat, nu sunt actor, a rămas doar un biet om din mine, daţi-mi pace. În toată drama actorului se poate găsi şi elementul comic, acea isterizare a belgienilor, fani ai lui Van Damme, acea ironie fină a poliţistului responsabil pentru operaţiunea jaful: Aduceţi-mi o portavoce din aia ca în filme să mă audă toţi de pe stradă.

JCVD este, aşadar, o alegorie reuşită, exceptând monologul lui Van Damme, a filmului, plasată pe străzile reale ale Belgiei. [8]